Sînt un anglofil vechi, insistent și adesea annoying (vorbesc zi de zi într-o romgleză cu fals accent britanic, un caraghioslîc pe care nu l-am identificat ca atare decît după ce-am nimerit la Londra: acolo, aproape orice european din Est e descoperit imediat ce deschide gura și, vrînd-nevrînd, e silit să cadă cumva la pace cu istoria și cu particularitățile locului din care vine). Cartierul Islington, în care-am ajuns într-o perioadă în care încă aveai nevoie de vize, e un minunat talmeș-balmeș middle class, se consideră în mod hotărît progresist și mi-a făcut nu puține surprize plăcute – libanezul de la magazinul din colț s-a prins iute ce hram port și obișnuia să-mi țină sub tejghea un exemplar din The Guardian, o vînzătoare rusoaică m-a întrebat ce se mai întîmplă prin Iași (mi-a fost foarte rușine cînd a trebuit să-i răspund că nu mai călcasem pe-acolo de ani întregi), iar un englez get-beget căruia i-am dezvăluit de unde sînt s-a oprit preț de cîteva secunde, a căutat prin telefon și mi-a dat să ascult, în mijlocul străzii, Balada lui Ciprian Porumbescu: omul avea printre prieteni un violonist de la noi de-acasă. Arareori am fost mai emoționat în public.
Dar Londra nu e Marea Britanie, la fel cum nici Bucureștiul nu e România. Islingtonul meu a votat în joia Brexitului în proporție covîrșitoare (75%) pentru a rămîne în Uniunea Europeană. Cred că înțeleg, totuși, măcar unul dintre motivele pentru care un sfert din populația cartierului s-a grăbit să iasă: după ce mi-a încolțit gîndul de-a mă stabili acolo, am căutat – între altele – vreo cîteva apartamente de închiriat. Mi-ar fi trebuit cel puțin două slujbe ca să pot locui de unul singur și nimic nu-mi putea garanta siguranța locului de muncă. La o adică, sînt dați întruna afară ziariști „de-ai lor“ de o bună bucată de vreme încoace, cine ar fi avut nevoie de mine? În nici un caz tabloidul The Sun, care-a publicat în luna mai, pe prima pagină, titlul mincinos „Queen backs Brexit“ („Regina susține ieșirea“). Același ziar, apropo, îl înjura de-a dreptul, în 1990, pe fostul președinte al Comisiei Europene, Jacques Delors („Up yours, Delors!“).
Descurajant – dar nu inexplicabil – e că tabăra eurosceptică a cîștigat (și) grație unei campanii care-a mizat tocmai pe jumătăți de adevăruri și pe falsuri grosolane. Afișat pe celebrele autobuze roșii, de pildă, anunțul „Trimitem săptămînal Uniunii Europene 350 de milioane de lire, mai bine am finanța cu ele Serviciul Național de Sănătate“ a fost catalogat drept „o greșeală“, imediat după vot de către liderul dreptei naționaliste și xenofobe din Regat, Nigel Farage. Revoltătoare sînt cele aproximativ 100 de incidente xenofobe și rasiste din zilele care au urmat votului. Și îți stă mintea-n loc atunci cînd citești mesajul pe care l-au primit unii polonezi din Marea Britanie „Gata cu șobolanii de polonezi!“ (sînt dispus să pariez că cei care-au tipărit și distribuit această oroare habar n-au că escadronul 303, format din polonezi a căror țară tocmai ce fusese făcută țăndări, a doborît cele mai multe dintre avioanele naziste care bombardau neîncetat Londra). Un prieten român care tocmai și-a terminat studiile la Londra (în cursul săptămînii mergea la școală, în weekend – la muncă), îmi scrie cu inima grea că se simte „ca în no man’s land“, că plutește apăsarea în aer și că s-au îndesit privirile lungi, „unele cu dezgust deghizat politicos“.
Dacă așa stau lucrurile într-o metropolă pro-europeană pe care mă încăpățînez încă să o consider capitala lumii (știind că mă aflu în minoritate), chiar că nu e deloc greu de imaginat un București unde se strigă în gura mare. „Afară, afară/ Cu străinii din țară!“. N‑au trecut nici doi ani de cînd un candidat la prezidențiale defila sub sloganul „Mîndru că sînt român“, din cauză că adversarul lui s-a întîmplat să fie un etnic german. Cu numai cîteva luni în urmă, al doilea partid parlamentar din România propunea, pentru Primăria Capitalei, pe cineva care „nu știe“ dacă a fost sau nu Corneliu Zelea Codreanu un criminal. Trei milioane de concetățeni, cu sprijin consistent din partea cultelor religioase, și-au pus de curînd semnăturile pe o inițiativă de modificare a Constituției care ar restrînge drastic drepturile minorităților sexuale. Și tot așa…
Brexitul e doar cel mai recent semn al derivei instalate pe un continent care pare să fi uitat ce realizare monumentală este (a fost?) Uniunea Europeană. Căci, iată, pentru ca lucrurile s-o ia vertiginos razna, nu-ți trebuie decît un prim-ministru care pariază greșit, un bufon populist prea doritor să-i ia locul și un Vadim Tudor în stare să profite de nemulțumirile – cele mai multe, legitime! – ale unei populații sărăcite și confuze. Aceia dintre noi care se consideră progresiști și pro-europeni și-au găsit de lucru cît pentru o viață întreagă. Dacă nu ne mutăm Islington-urile personale cît mai aproape de casă, nu ne va mai rămîne decît să căutăm echivalentul unui cuvînt englezesc vulgar, dar al naibii de potrivit: „clusterfuck“ e ceea ce se întîmplă cînd un demers riscant eșuează spectaculos. Cum ar suna asta pe românește?
Posta sau la gramada. Ca fuck e intraductibil.