Subtitlul din Adevărul de weekend e cît se poate de sec și de direct: „Toate partidele parlamentare susțin modificarea Constituției, astfel încît să se stipuleze clar că familia este formată între un bărbat și o femeie, definiție susținută de Biserica Ortodoxă“.
„Pentru ce protestăm? Că n-am apucat să citesc nimic“, mă întrebase cu cîteva zile mai înainte prietenul Adi, ajuns în mare grabă (după o zi de muncă) într-o Piață a Universității toropită de căldură – i-am explicat repede cum Curtea Constituțională a dat undă verde inițiativei de modificare a legii fundamentale pe care a promovat-o autointitulata Coaliție pentru Familie. Am citit încă o dată știrea: Valer Dorneanu, președinte al CCR, explica – între altele – faptul că „dreptul la căsătorie, deocamdată, în România, nu este consacrat constituţional sau prin altă lege ca un drept fundamental“. Chestiunea intră în dezbaterea Parlamentului, iar apoi va fi supusă unui referendum național.
„Și cu ăla micu’ însurat în Belgia cum a rămas?“, a continuat să mă întrebe Adi. „Ăla micu’“ e un om în toată firea: Relu Adrian Coman e căsătorit cu un american și vrea ca Statul român să recunoască oficial acest fapt. Hotărîrea în acest caz, pe care tot Curtea Constituțională o va pronunța, s-a amînat pînă pe 20 septembrie.
Protestul din Piața Universității (manifestația, mai degrabă) s-a încheiat relativ repede și fără tărăboi. Să se fi strîns 150-200 de oameni: minorități sexuale, desigur, dar și destulă lume straight, mame venite cu copiii, monumentul de heterosexualitate care e amintitul meu prieten. O nimica toată față de cele trei milioane de semnături strînse pentru modificarea Constituției, dar – după cum observa Vlad Levente Viski, președintele unei asociații de apărare a drepturilor minorităților sexuale – o reacție în timp real a unor cetățeni îngrijorați (și) pentru soarta altora.
Ar mai fi de observat că, deși și-a preluat mandatul sperînd ca celelalte instituții „să nu mai transforme Curtea Constituțională în acel loc în care să trimită toate neînțelegerile și toate conflictele care există în plan politic“, domnul Dorneanu a procedat cu prima ocazie exact ca acel milițian din bancul cu o mașină parcată aiurea pe strada Edgar Quinet: „Mutați-o pe Academiei!“ (la Parlament, adică).
Or, din punct de vedere politic, chiar n‑avem nici un fel de dispută în această privință. Citat tot de Adevărul, PSD-istul Codrin Ștefănescu s-a transformat instantaneu în suplinitor de română la un liceu prost: „N‑am auzit vreo poveste cu Feți-Frumoși […], n-am auzit că Făt-Frumos se duce să scape un alt Făt-Frumos din ghearele zmeului“. Mă ofer, în cazul în care are timp și chef, să-i interpretez Miorița în cheie queer, cred c-o să ne distrăm nițel. I-a ținut hangul PNL‑ista Raluca Turcan, care ar vota schimbarea Constituției „cu două mîini“: la o adică, nu face parte decît din Partidul Național Liberal, de ce-ar interesa-o principul tratamentului egal în fața legii al tuturor cetățenilor unui stat (presupus) laic? De la ALDE, inevitabila Cristiana Anghel a eșuat, ca o demnă și luminată învățătoare ce se pretinde, în homofobia domesticizată cel mai des întîlnită la noi: „Nu am nimic împotriva a ceea ce se întîmplă în casă. Dacă vor să trăiască împreună, să trăiască“. Definiție de manual, adică, a homofobiei: nu mă deranjează deloc, dar să nu-i văd în ochi (ptiu, ptiu!).
Că nimeni nu se așteaptă la legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, în viitorul apropiat, am mai spus-o chiar în paginile acestei reviste. Dar, în mod ciudat, manifestarea de forță a bisericilor din România (nu numai a celei ortodoxe, apropo) ar putea avea un efect pozitiv neașteptat: adoptarea legii parteneriatului civil, promovată insistent de deputatul Remus Cernea și sabotată cu osîrdie de mai toate celelalte partide. Ovidiu Raețchi, liderul PNL București, se arată conștient că „și cuplurile gay au o viață civilă“ (poate că mai stă de vorbă și cu doamna Turcan din cînd în cînd), iar Adriana Săftoiu scrie că „ar trebui ca orice decizie să treacă prin această paradigmă: drepturile omului, care nu se suspendă nici măcar atunci cînd e vorba de un condamnat“.
Societatea civilă, atîta cît o mai fi rămas în România, ar face bine să-și identifice repede partenerii, să se strîngă într-o (zic și eu) Coaliție pentru Toate Familiile și să treacă serios la treabă: acușica vin alegerile, nu mai e timp de pierdut cu indignări de-o zi pe Facebook. Acelor parlamentari care se excită la gîndul a trei milioane de voturi primite de‑a moca, la toamnă, poate că ar trebui să li se amintească de cele 800.000 de persoane care au declarat, la recensămînt, că trăiesc în „concubinaj“. Le puteți scrie parlamentarilor din circumscripții, mai ales celor care candidează din nou: am fost plăcut surprins să observ că deputatul meu îmi și răspunde, iar o listă cu e-mailuri n-ar trebuisă fie chiar atît de greu de întocmit de către o organizație neguvernamentală care știe ce face.
Altă temă de discuție: familiile monoparentale au exact, dar exact aceleași drepturi ca tot restul lumii – desfid pe oricine îmi spune că sora mea cea mare a putut să crească o fată după divorț, dar că ele două n-au format o familie. Aurelia Cristea, energica mamă singură care-a reușit să interzică fumatul în spațiile publice închise, n-o fi oare interesată de o cauză (mai) dreaptă? Nu de alta, dar aproape că-mi vine să pun pariu că, după ce va fi scăpat România de imensul pericol al Apocalipsei LGBT, o altă Coaliție pentru Familie (sau aceeași) va avea ceva de spus și despre avorturi. Și, în fine, poate că în 2016 lăsăm naibii sloganul acela tembel‑adolescentin, „Mă piș pe el de vot!“. Orice credincios grăbit să restrîngă drepturi civile îți va spune – și va avea dreptate! – că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă şi-n traistă (sper ca domnul Codrin Ștefănescu să aprecieze recursul la înțelepciunea populară – și nu, nu glumeam cu Miorița).