Ministru delegat pentru Românii de Pretutindeni la data celui de-al doilea tur al prezidenţialelor din 2014 şi, ulterior, secretar de stat la Ministerul Culturii, Bogdan Stanoevici îşi doreşte (şi) altfel de filme româneşti. Domnia sa şi-a pus semnătura pe o petiţie online care, la data la care scriu acest articol, a strîns un număr fantastic de adeziuni: 86 („România la Eurovision“ are peste 21.000, iar „Fumatul permis în locuri special amenajate în spaţiile publice“ – peste 31.000). Din listă mai sare în ochi un singur nume, cel al Nataşei Raab. Mai bine de un sfert dintre ceilalţi semnatari au decis să nu-şi facă publice numele, ceea ce (se va vedea de ce) mi se pare cu totul de înţeles.
Sper ca domnul Stanoevici să nu se considere atacat pe nedrept dacă îmi aduc aminte că, pe cînd ocupa o funcţie de înalt demnitar, la diverse televiziuni rulau „scurtmetraje“ în cheie realistă cu cetăţeni care aşteptau să voteze la cozile formate în preajma mai multor reprezentanţe diplomatice din Occident ale României. E clar că nu m-am uitat unde trebuia – una dintre televiziunile prietene se aşezase cu spatele la coada din Paris, în încercarea de a demonstra că totul era în regulă. „Filmează, mă, acolo!“, îl îndemna un bărbat pe nefericitul cameraman, arătînd cu mîna dreaptă spre un loc din afara cadrului, unde e de presupus că lumea continua să se îmbulzească. Aflăm, iată, cu ceva întîrziere, din textul petiţiei, care era scopul demersului artistic: vrem „filme de anticipaţie, fantezii şi basme […], vrem filme pe gustul nostru, nu pe al altora“.
La vreo jumătate de an de la această întîmplare, Bogdan Stanoevici lucra în calitate de secretar de stat la Ministerul Culturii şi apărea şi în rolul principal din Cel ales, un lungmetraj de Cristian Comeagă: publicul doritor de „filme cu România frumoasă şi cu români de treabă, care n-au loc la ştiri de România mizeră şi români netrebnici“ (citez în continuare din amintita petiţie) era tratat cu o întortocheată poveste cu asasini plătiţi şi identităţi ascunse, despre cum Securitatea ceauşistă ne conduce şi-acum destinele.
Cel ales e un film cu aspect de colecţie de scheciuri TV scremute, care-ţi lasă pe retină, în cel mai bun caz, o imagine-două de o monumentală inadecvare: în cazul de faţă, e vorba de o scenă în care vreo cîţiva bărbaţi de 40-50 de ani, machiaţi intens, încearcă să treacă drept adolescenţi care fumează în toaleta unui liceu optzecist. Iar „România frumoasă“ e reprezentată aici de Laura Cosoi, pusă să se dezbrace ori să coboare dintr-o maşină de lux (www.youtube.com/watch?v=MzumcOLOuEY).
La mai bine de-un an de la premieră, Cel ales a avut mai puţin de trei mii de spectatori şi a strîns vreo cîteva premii la festivaluri precum Los Angeles Cinema Festival sau International Filmmaker Festival of World Cinema, din Milano. Am verificat paginile de internet ale acestora: selecţia se face numai contra cost, pentru că „deşi sîntem dispuşi să facem totul ca să-i ajutăm pe cineaştii independenţi, nu avem resursele care să ne permită să îi înscriem gratuit în nici una dintre secţiuni“. Aş zice că o definiţie mai bună a şuşei nu există, dar poate că ar trebui să obţin înainte un certificat din partea Asociaţiei Organizatorilor de Şuşe Internaţionale de Care N-a Auzit Cineva Vreodată (AOŞIDCNACV, pentru uzul tabloidelor cărora o să le trimit comunicatul de presă, ştiind că n-or să se obosească să verifice nimic).
Dacă tot veni vorba de costuri, Cel Ales a obţinut, după ştiinţa mea, o finanţare de aproximativ 200.000 de euro din partea Centrului Naţional al Cinematografiei. Mă îndoiesc că va fi recuperat investiţia ori că o va fi justificat în vreun fel. Pe site-ul CNC, compania producătoare apare pe poziţia a optsprezecea, într-un tabel cu situaţia creditului direct pentru producţia de filme şi a sprijinului nerambursabil. Firma a mai lansat celălalt film al lui Cristian Comeagă, La bani, la cap, la oase, care a avut puţin peste trei mii de spectatori, dar şi vreo cîteva titluri din filmografia lui Nae Caranfil – Asfalt Tango, Filantropica, Restul e tăcere.
N-am de unde să ştiu cine a iniţiat petiţia „Vrem altfel de filme româneşti“ („Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!“), iar exerciţiul acesta se va pierde repede în neantul online, ca mai toate celelalte. Dar e cît se poate de limpede că ţinta bombănelilor o reprezintă aşa-numitul NCR (Noul Cinema Românesc) şi e greu să nu-i dai dreptate unui regizor dintre cei care s-au afirmat puternic în această perioadă: omul observa că, în afara vîrfurilor evidente – două lungmetraje româneşti au intrat în 2016 în competiţia de la Cannes, o premieră în istoria festivalului –, an de an se produc la noi destule filme „altfel“ – abisal de proaste, fără spectatori în ţară şi neobservate de nimeni peste graniţe. Pe oamenii care fac astfel de filme de ce nu-i întreabă nimeni de sănătate, de ce nu li se dezbat rezultatele muncii, cum de nu se revoltă nimeni din cauză că, vezi Doamne, strică imaginea României în lume? Mister!
Unde mai pui că o tendinţă de diversificare a temelor şi a mijloacelor de exprimare în cinematografia locală e chiar evidentă de ceva timp încoace. Două exemple recente: Lumea e a mea, o privire foarte proaspătă şi lipsită de idei preconcepute asupra vieţii unor adolescenţi de tip „cocalari şi prinţese“, şi Lupu, o dramă care reuşeşte cam pe jumătate, dar care are curajul să se-arunce niţel în suprarealism. N-am zărit vreun nemulţumit de serviciu de pe forumurile de pe internet la proiecţiile publice ale acestor filme, iar dintre foştii demnitari interesaţi de cinema am stat la coadă la bilete alături de unul singur: e vorba de un etnic maghiar.