Omul e mijlociu de statură, uscățiv și pare să fi albit înainte de vreme. Poartă o haină lungă din piele, șurubărește nițel în telefonul mobil, își aprinde o țigară rulată: ca orice fumător de cursă lungă, aruncă o privire curioasă să identifice soiul preferat de tabac al celuilalt (în cazul meu, Lucky Strike). E o seară caldă de octombrie, am revăzut Werckmeister Harmonies – în sală era mai răcoare decît afară –, s-a întunecat brusc și fumez lîngă Béla Tarr, în fața Cinematecii Eforie. Tentația de-a te imagina într-unul dintre filmele (lungi, intense și solicitante) ale regizorului maghiar e măricică, dar ea dispare tocmai grație prezenței lui: iacătă-l pe unul dintre cei mai importanți autori din istoria cinemaului dînd autografe pe bilete și stînd potolit de vorbă cu oricine se-ncumetă să-i spună ceva, orice.
„Este un film lung, alb-negru și plicticos“, se adresează Béla Tarr unei Cinemateci pline (ultima dată cînd am văzut minunea asta eram abia ieșit din adolescență și se proiectau vreo cîteva clipuri muzicale ale unor trupe britanice). „Și nu se întîmplă nimic în el, să n-aud că vă plîngeți după aceea“. Calul din Torino, ultimul său lungmetraj, e – între altele – despre sfîrșitul lumii sau, după cum explică ulterior regizorul însuși, despre ceea ce se întîmplă după moartea lui Dumnezeu.
De durată și de ritm nu s-a plîns nimeni, dar una dintre primele întrebări a fost: „Sînteți ateu?“.
Am luat parte, probabil, la vreo cîteva sute de discuții cu regizori de film pe la diverse festivaluri (în romgleza noastră curentă li se spune „sesuni de Q&A – Questions and Answers“): nici una n-a fost mai vie, mai directă și mai fără fasoane decît aceasta. „Da, sigur că sînt ateu“ a venit primul răspuns – adresat, poate, și celor care îl așază grăbit în descendența lu Tarkovski –, dar asta nu înseamnă că omul nu recunoaște măreția și profunzimea poveștilor din Vechiul Testament sau că i-ar desconsidera pe cei credincioși. Presat, însă, de cei care se roagă pentru mîntuirea tuturor, artistul maghiar nu se abține: „De ce îți este atît de greu să accepți că mergem pe cărări diferite, că (gesticulînd ca și cum ar cuprinde toată lumea), dacă tot rahatul ăsta este un plan divin, atunci eu sînt de părere că planul e greșit?“.
Pasul următor se face, apăsat, după o altă întrebare despre sensul vieții. E posibil ca unele nuanțe să se fi pierdut din cauză că dialogul s-a purtat în englezește de către vorbitori non-nativi de engleză, dar sensul răspunsului e dureros de limpede: „Te-aștepți ca eu să lămuresc sensul vieții tale?!? De unde să știu eu asta? E viața ta!“ Odată stîrnit, Béla Tarr îi dă mai departe: „Vedeți, asta e problema cu întreaga Europă de Răsărit: am așteptat și vom aștepta mereu ca cineva să ne explice care e sensul vieților noastre. Fuck that!“. În minte încep să-ți ruleze scene din filmele acestui uriaș regizor (orășelul întreg cuprins de o inexplicabilă febră asasină odată cu sosirea circului în piața centrală din Werckmeister Harmonies sau discursul falsului profet Irimiás din Sátántangó), în timp ce în sală se lasă o tăcere grea vreme de cîteva secunde. Cînd încep să se-audă primele aplauze contrariate, îți aduci cu satisfacție aminte că acest artist îl numea de curînd pe Viktor Orbán „o rușine națională“.
Și-atunci, odată ce-a renunțat la regia de film, dar s-a apucat de proiecte precum o școală de film organizată la Sarajevo sau de expoziții de pictură în Olanda, ce rost găsește Béla Tarr artei sale? De data aceasta, răspunsul sună olecuță mai convențional, dar nicidecum nesincer: „O fi o dovadă de idealism sau de prostie din partea mea, dar vreau să fac lumea mai bună. Fie și numai un pic mai bună“.
Tensiunea s-a risipit, toată lumea parcă e un pic mai destinsă, e vremea explicațiilor despre munca propriu-zisă (Béla Tarr e doar un „brand“, la fel de importanți sînt Ágnes Hranitzky – soția, co-regizoarea și monteuza sa –, romancierul László Krasznahorkai și compozitorul Mihály Víg, admirația față de cei care te‑au precedat – cineva l-a menționat pe Yasujirō Ozu – nu poate să țină loc de nimic, n-ai cum să furi de la cei mai mari dintre cei mari, poți doar să te ambiționezi să ajungi ca ei, normal că muzica este ea însăși un personaj într-un film, locul în care trăiești n-are cum să nu îți influențeze sensibilitatea ș.a.m.d.).
Și, firește, vine vorba despre deja faimoasele-i planuri-secvență, lungi și elaborate și halucinatorii, iar Béla Tarr spune lucruri pe care, probabil, le-a mai spus de mii de ori despre cum materia cu care lucrează un regizor este chiar timpul, dar naturalețea și sinceritatea cu care s-a aruncat în discuție îl fac să adauge, amuzat, că atunci cînd procedezi în felul acesta nimeni nu poate să tragă chiulul, să „se scoată din priză“: regizor, actor, cameraman și tehnicieni, cu toții respiră în același ritm. Poanta aterizează lin, exact la momentul potrivit, după cum procedează actorii hîrșiți de comedie: „E ca atunci cînd faci sex în grup“. Cu imaginea ferm înșurubată în minte, lumea se retrage pe trotuar, se-aprind noi țigări, se dau noi autografe: „Bye, guys, see you!“, mai spune omul. Acum ori niciodată, deci: ce poți să-i spui? „Thank you, sir!“
_________________
Béla Tarr a fost unul dintre invitații acestei ediții a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Patru dintre filmele sale (Almanac of Fall, Werckmeister Harmonies, The Turin Horse și Sátántangó) au rulat cu această ocazie la Cinemateca Eforie. Regizorul maghiar a stat de vorbă cu spectatorii în seara de sîmbătă, 14 octombrie.