Marchiza unei case de pe Bulevardul Regina Maria se ține cu greu în două lanțuri subțirele, așa că mă trag prudent mai la dreapta, spre bordură. Clădirea își trăiește cu resemnare dezintegrarea, insulă demodată între un teren viran (pe care sînt sigur c-o să răsară cît de curînd încă un bloc-sclipici „dă business“) și un restaurant pescăresc bine întreținut, cu nume improbabil: Le Chef Calcan. Vizavi, după ce treci strada, un bloc modernist cu tencuiala ferfeniță se încăpățînează să-și păstreze postúra dreaptă și elegantă.
Pășesc întotdeauna cu grijă pe-aici, nu numai din cauză că sînt un pieton bucureștean cu experiență – de oriunde se pot năpusti automobile, altele s-au instalat pentru eternitate pe trotuar, drept pentru care trebuie să fii mereu atent să nu ocupi potecuța rămasă spre uzul pedeștrilor –, ci și pentru că știu că pe undeva prin preajmă și-a trăit ultimele clipe Mihail Sebastian. Nu departe e strada Antim – ce-a mai rămas din ea, oricum –, cu tot cu casa (la rîndul ei modernistă) în care scriitorul a locuit în ultima perioadă a vieții. Un sediu bălțat de bancă, dreapta pe Bulevardul Libertății, iar silueta de balenă (albastră?) a Casei Poporului domină deja cîmpul vizual.
Lipa-lipa printre și mai multe mașini, tot-înainte-vrednic-pionier!, amintirea acelui februarie în care bulevardul era plin de lume scoasă din sărite pare să vină din altă viață. Spre Piața Constituției mă trag acum mirosurile: kürtőskalács proaspeți (mmmiam!), pește prăjit, un iz iute de mujdei, dulceața sintetică, dar nu mai puțin înțepătoare, de vată pe băț, uleiul încins și anonim. Și-așa obosit, creierul transmite semnale contradictorii: mi-e poftă sau mi-e greață?
Imaginile după care venisem, de fapt, cele care-au tot circulat pe Internet, se lasă așteptate: roata cu călușei sare prima în ochi, învîrtindu-se molcom și imperturbabil, rozgalbenverdemovalb, rozgalbenverdemovalb: pe margine, părinții fac întruna poze cu telefoanele mobile, copiii n-au nici o grijă pe lume, așa cum bine le stă copiilor, paznicul pe spinarea căruia e scris numele firmei (l-am uitat instantaneu) se uită la ceas. E aproape șapte seara, soarele stă să apună dincolo de deal, privirea îl urmărește, tabloul prinde brusc viață: iacătă coșul de nuiele supradimensionat cu trei ouă supradimensionate cu o cruce supradimensionată (pe unul dintre ele), iacătă căruța trasă de-o găină cam cît o vițea, mînată de un iepure alb în geacă – presupun – de blugi, iacătă-i pe oamenii cu capete de iepuri cum stau la poză cu oricine-o pofti.
Bucăți ovoidale de plastic transparent, îmbinate la sol, formează alte ouă cît un stat de om, ouă de gîscă „încondeiate“ cu sute de mărgelușe se vînd la tarabe, uite și vreo cîteva schițe cu locuri din București – Universitatea, Ateneul. Dar de unde-a răsărit grajdul ăsta în miniatură? E cam cît un chioșc de mic, oi, capre, miei și iezi înăuntru, lumea se bulucește, nu-i chip să-ți faci loc. Pe scenă, o trupă pe care n-o știu tîrîie sictirită un cîntec bleg. Cineva mănîncă sarmale, un bucătar durduliu își trage sufletul. Am ajuns la cealaltă intrare, cea dinspre Ministerul Justiției, a Tîrgului „Tradiții și flori de Sărbători“ (să mă trăsnească dac-am zărit vreo floare, dar nu spun că n-or fi), mă dau mai la margine, pe un afiș scris într-o engleză șchioapă sînt avertizat că risc să fiu dat afară dacă mă dovedesc a fi un risc la adresa ordinii și a siguranței publice. Cuvîntul scris atrage alte cuvinte scrise: cum de n-am observat pînă acum că „Primăria Capitalei“ se lăfăie în fața scenei, în lateralele ei, chiar și în coșul gigantic cu ouăle urieșești?
Și-abia atunci mă izbește cu adevărat: zîmbind știrb asupra întregii scene, Casa Poporului/ Palatul Parlamentului contemplă acest mini-Mall în aer liber, tîrgul acesta perpetuu în care s-a transformat orașul pe care‑l iubesc și care mă stoarce – „Tradiții și flori de Sărbători“ a fost precedat, apropo, de „București, orașul iubirii“ (statuile lui Spiru Haret și ale lui Heliade Rădulescu privind năuc la tarabe) și de Tîrgul de Crăciun. Nu, din ouăle supradimensionate de la Piața Constituției n-o să iasă nici un Alien mecanomorf prea curînd, nici în tripul unei școlărițe care-a dat iama în rezerva strategică de LSD a părinților n-am nimerit, cu atît mai puțin în vreun tablou suprarealist. Am nimerit – nici nu plecasem vreodată de-acolo! – într‑una dintre prozele aiuritoare ale lui Urmuz, cu Gabriela Vrînceanu-Firea pe post de șambelan la iepuri. Asta produce Bucureștiul dintotdeauna și asta va produce pînă la a doua venire a lui Iisus: bîlci și birocrație.
PS 1: Mă grăbesc s-o asigur pe primărița orașului, cu buget de peste un miliard de euro, dar fără un abonament unic pe mijloacele de transport în comun, că nu critic „doar de dragul de a critica“, într-o încercare „de a prejudicia imaginea primarului general“, cum grăiește un comunicat oțărît emis de instituția pe care o conduce. Dimpotrivă chiar, găsesc remarcabilă capacitatea domniei sale de a se adapta unui oraș a cărui identitate e dată tocmai de lipsa carnavalescă a unei identități propriu-zise. Oricum, pînă la o capodoperă precum bradul imens adus de Sorin Oprescu în Piața Unirii, la a cărui înălțare era cît pe ce să oprească funcționarea metroului, mai e cale lungă.
PS 2: Tîrziu în noapte, intrările în Tîrg erau ferecate, ouăle sclipeau ca într-o discotecă sătească, iar panoul electronic de la Ministerul Mediului mă anunța că la stația Filaret se înregistrau 9 grade Celsius. Peste arborii proaspăt înverziți din zonă, din cîte-am observat, s-a lăsat o mantie de beculețe, și ele tot verzi. Presupun că o fi vorba de „reinterpretarea motivelor tradiționale“ și de „valorile estetice naționale autentice“ – în cazul de față, de împodobitul satului cu ramuri de salcie.