URBANISTICĂ. (In)estetica Bucureştiului sau „urîciunea pustiirii“

Cu mai mult de un deceniu în urmă, vizitam un oraş şi el supus „prefacerilor înnoitoare“ postrevoluţionare şi pe care autorităţile administrative şi toată suflarea arhitecţilor nu mai ştiau cum să-l apere de bunele intenţii ale „apropitarilor“ de terenuri, care îşi făceau de zor case sau „acareturi urbane“ pe unde apucau autorizaţii. Ca mai peste tot în ţară (aveam să constat, mai apoi, că situaţia era la fel de minunată şi la Tîrgu Mureş, Alba Iulia, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, chiar şi la Timişoara sau Arad), crescute din însăşi carnea fostelor blocuri comuniste, rupeau hălci zdravene din spaţiul public mii de bube-dependinţe comerciale care desfigurau cu totul orice urmă de estetică urbană. Pentru că, să admitem, arhitectura comunistă a anilor ’70 a fost una cel puţin acceptabilă şi de multe ori net superioară blocurilor penibile şi de proastă calitate ce se „ardică“ în actualitate (să ne amintim doar de multele plîngeri ale blocatarilor ANL, unde apartamentele „explodează“ voios chiar înainte de a fi „predate la cheie“); ceea ce nu se putea spune deloc despre WC-urile faianţate intitulate bistro sau „marchet“, ce îmbuboşau oraşele patriei.   O groaznică lipsă de viziune Uimise, la acea întîlnire, propunerea unui vechi arhitect care […]