Urcușul în spirală

În această toamnă, Teodora Enache va face un spectacol intitulat Profetul, inspirat de cartea cu același nume scrisă de Kahlil Gibran (1883-1931). În spectacol, invitată specială va fi Oana Pellea, regia fiind semnată de Mihai Țărnă. Kahlil Gibran a fost arab, născut în Liban, și s-a creștinat. A ajuns și a trăit în Statele Unite și acolo a scris Profetul în engleză: 25 de ani a durat scrierea acestei cărți, apărută în 1923. Pînă acum, nimeni nu a făcut muzică pe versurile lui Gibran, este o premieră. Teodora Enache încredințează revistei Observator cultural cîteva dintre gîndurile prilejuite de spectacolul Profetul, care va avea premiera în această toamnă.

 

 

Profetul este acea carte pe care trebuie să o citești mult, de multe ori și în diferite etape ale vieții. Este un izvor nesecat de înțelepciune, este mister și îmbogățire personală, te inspiră și, în același timp, te scoate din zona ta de confort. Am avut norocul să citesc pentru prima dată această carte la 20 de ani. M‑a speriat, nu am înțeles nimic și am abandonat-o. Întotdeauna a avut un loc aparte printre cărțile mele, dar nu am mai deschis-o timp de 21 de ani. Între timp, viața m-a furat cu lăcomie, cu pasiune, mi-am hrănit visele, am explorat și am deschis Calea, cu curaj, cu dăruire, am jucat fiecare carte din Joc cu emoție, cu deschidere, cu curaj, uneori fără nici o rezervă și, mai ales, fără regrete.

După 21 ani, eram însărcinată cu cel de‑al doilea copil, eram tare îndrăgostită de tatăl lui, ascultam Bach și am deschis din nou Profetul: „Copiii voștri nu sînt ai voștri“ – a început să tune Profetul. Am închis-o speriată, din nou. Simțeam Lumina în mine prin sufletul copilului care venea prin mine.

În fiecare dimineață, sfințeam casa cu un preludiu de Bach… Era ca o tămîie care arde, care ne binecuvînta. Era prima dată cînd sim­țeam efectul binefăcător al muzicii, rolul de curățare și vindecare prin muzică. Nu știam prea multe despre asta atunci, dar într-un mod intuitiv, știam că e așa.

Citeam fascinată Profetul, care venea și potrivea cuvintele. Nu erau niște cuvinte dulci, ușor de ascultat. Erau cuvinte dure, mai ales pentru minți neantrenate. Uneori, sim­țeam că mă strivește, mă simțeam mică și neputincioasă. Nu înțelegeam și cuvintele șfichiuiau, iar alteori, lacrimi de extaz îmi scăldau obrazul. 

Așa că, în timpul unei plimbări printre noii mei prieteni înmuguriți din Grădina Botanică, mi-a trecut prin minte îndrăzneața idee că aș putea să cînt versurile lui Gibran. „Blasfe­mie!!!“, mi-a strigat vocea tăioasă care de multe ori mi-a tăiat elanul și care, de-a lungul anilor, mi-a devenit cel mai sever profesor la materia numită „neîncredere în mine“ și în darurile mele… 

„Blasfemie!!!!“, mi-a tunat și am închis acest capitol cu frică și supunere. 

Cîteva zile mai tîrziu, am simțit cum creș­te un nou răspuns în mine. Un fel de scîncet. Acel scîncet, care nu vine din partea ta mai slabă, ci vine să invite mai mult. Era un scîncet aproape erotic, care chema, incita! „Dar eu întotdeauna am cîntat ce am iubit, ce am trăit! Vreau să cînt Profetul!“

Au mai trecut încă șapte ani, pînă în clipa de față, timp în care vocea-scîncet a știut să nu abandoneze. Acel scîncet m-a urmărit tot timpul acestei Călătorii de șapte ani! Era atît de puternic, era acel fir de izvor care, cu persuasiune, cu răbdare, cu iubire, străbate. 

Acum, după tot acest timp, am realizat că, pentru a scrie muzica Profetului, am avut nevoie de multe ustensile. De imaginație și de talent componistic, de sunetul vocii mele, care să poată reda cinematic fiecare notă, fiecare idee pe care doream să o descriu, un sunet rafinat care să știe să călătorească prin ființa mea și să culeagă informații. Un fel de alchimie internă cu ajutorul sunetului.

De asemenea, în această perioadă, a trebuit să înfrunt multe teste legate de starea mea fizică, psihică, emoțională, spirituală. De multe ori, simțeam că o iau de la capăt – și o luam! –, numai că, acum, uitîndu-mă în urmă, știu că nu era o întoarcere pe loc, ci era un urcuș în spirală. Vedeam aceleași ima­gini pe care le revăzusem cu ceva timp în urmă, dar traiectoria urca. Urcușul era în spirală. Lucram și binecuvîntam Lucrarea în care mă aflam! Uneori, mă poticneam. Uitam și mă speriam, dar nu m-am oprit deloc. Mergeam continuu, fără oprire.

Alt instrument necesar a fost talentul componistic, corelat cu metaforele Profetului. Uneori, căutam zile întregi și mă trezeam noaptea cu o idee. Alteori, ideea venea ușor, fără nici un efort, scrisul curgea fără oprire, trebuia să am reportofonul cu mine pentru a nu uita ce am primit ca inspirație. Tot timpul am simțit lipsa educației muzicale desăvîrșite: eu am făcut matematicile, apoi am început direct să cînt, ani întregi petrecuți pe scenă. Dar adevărata educație, baza stabilă, lipsește. De data aceasta, auzeam totul, știam ce instrument e aici, ce frază muzicală urmează. Auzeam, totul avea o logică, era ca o operă muzicală în care fiecare sunet avea rostul lui.

Mi-a lipsit un pianist cu care să lucrez, dar se pare că a trebuit ca acest efort să fie în totalitate al meu. Cine știe, poate că interferînd cu știința unui muzician desăvîrșit, aș fi fost influențată! Și se schimba totul. Nici măcar aranjamentele finale nu au fost sprijinite de știința altcuiva. Am avut parte de muzicieni extraordinari în studio și au înțeles perfect ceea ce trebuie să facă.

Auzeam ce se cînta și știam ce trebuie și ce nu. Știam dacă mergem bine sau nu. Știam dacă îmi este cîntată viziunea sau nu. Fiecare dintre aceste ustensile cerea mult timp, dedicare, concentrare. Cîteodată, lucram mult timp numai un aspect, uneori lucram doar cu mintea și cu emoțiile mele, alteori lucram doar cu sunetul, alteori plîngeam și mă revoltam, apoi curgea muzica, potrivindu-se perfect pe viziunea lui Gibran, apoi venea aspectul următor, cu niște rezultate spectaculoase, chiar dacă, teoretic, nu investisem nici un strop de energie în el. Ceea ce m-a făcut să cred că, de fapt, Lucrarea era numai una și, pe orice sector lucram, toate beneficiau de acea energie. Era un fel de joc al vaselor comunicante.

Am avut foarte mulți profesori în această Călătorie. Îi voi aminti pe parcurs, pe măsură ce povestea lor se va lega de ceea ce vreau să spun despre Profetul. Profetul este manualul meu de eliberare. Este munca mea, prin care, cu ajutorul sunetului, al muzicii, am început să lucrez cu întunericul din mine. Este Martorul meu desăvîrșit, în drumul meu spre Lumină, în lupta mea cu fricile, cu „cîrjele“ mele, cu temerile mele, cu îndoielile mele.

 

Lucrarea cuprinde nouă capitole:

1.     Cîntecul despre iubire

2.     Cîntecul despre căsătorie

3.     Cîntecul despre copii

4.     Cîntecul despre bucurie și suferință

5.     Cîntecul despre moarte

6.     Cîntecul despre plăcere

7.     Cîntecul despre durere

8.     Cîntecul despre libertate

9.     Cîntecul despre rugăciune

 

Toate aceste teme au fost prezente în sufletul și în mintea mea, încercînd să înțeleg ce lanțuri ne leagă pe acest pămînt, cum putem să ne înălțăm, să creștem, să învățam să iubim așa cum e Iubirea din care am venit, cum putem să ne desprindem din toate aceste atașamente care ne fac să uităm legămîntul făcut înainte de a poposi aici. Toate acestea, dacă ar trebui să le redau în cuvinte, nu aș putea. Însă muzica mea descrie tot acest proces. Iar Gibran îl îmbracă în cuvinte.

Am invitat-o pe Oana Pellea în acest spectacol pentru că îi iubesc emanația divină. Cuvîntul sprijină Muzica și, împreună, se susțin și tran­smit mesajul Profetului. Întîlnirea cu Oana este încărcată de o vibrație fantastică. Numai gîndindu-mă că ne vom ține de mînă și vom cînta Moartea împreună, asta dă un sens Vieții. Împreună vom celebra Viața în vibrația ei cea mai înaltă!

Pentru ca această poveste să prindă o formă scenică, a fost nevoie de un regizor. Așa a intrat în această Lucrare regizorul Mihai Țărnă, care a dat viață Profetului cu atîta suflet, adîncime și profunzime.

Profetul nu este o lucrare religioasă, este deasupra tuturor limitelor geografice, etnice sau religioase. Profetul este pentru oricine vrea să pornească în călătoria Sa interioară. Fiecare se va oglindi în povestea Profetului. Vom fi împreună și toți vom Călători ținîndu-ne de mînă și privindu-ne, deschis, sufletele.

Fotografie de Cătălina Flămînzeanu