Centrul de Cercetare a Imaginarului, numit Phantasma, înfiinţat la Cluj-Napoca în 2002 de cîţiva entuziaşti (Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Ştefan Borbély, Mircea Muthu, Vasile Voia, Ovidiu Pecican), este, probabil, unul dintre cele mai reuşite proiecte universitare din România. Vizibilitatea i-a fost asigurată, printre altele, şi de volumele publicate, de-a lungul timpului, sub egida sa, studii riguroase, exigente, care vizează, în principiu, imaginarul (social, politic, ideologic, literar etc.) şi modurile sale specifice de manifestare în diverse perioade istorice. În 2015, Corin Braga a coordonat, din nou, un astfel de volum, propunînd spre dezbatere noţiunile de utopie şi distopie, cu derivatele lor, nu tocmai puţine, după cum vom vedea. Autorii eseurilor din acest volum numit Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science-fiction, fantasy (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015) (Corin Braga, Ştefan Borbély, Marius Conkan, Niculae Gheran, Simina Raţiu, Andrei Simuţ, Olga Ştefan, Radu Toderici) glisează între diversele ipostaze ale utopiei în imaginarul politic, ideologic, ştiinţific şi mesianic al omului dintotdeauna şi de pretutindeni, dînd seama, în acest fel, de multiplele faţete a ceea ce numim în mod generic utopie. În „Introducere“, Corin Braga avertizează că este vorba despre „produsul unei cercetări de echipă desfăşurate în cadrul unui grant CNCS […] început în anul 2011, care a antrenat un mic grup de cadre didactice, postdoctoranzi şi doctoranzi de la Facultatea de Litere din Cluj“. Avertismentul nu ar trebui să intimideze. Eseurile, deşi aplicate, acribioase chiar, pot fi citite cu folos, fără a-l plictisi, şi de un cititor mai puţin dornic de lecturi de specialitate, concepute într un cadru universitar.
Taxinomii
Pentru o lectură eficientă a volumului, însă, studiul lui Corin Braga, „Lumi ficţionale. O taxinomie a genului utopic“, este esenţial. Studiul are ca element central genul literar al utopiei, în cadrul căruia autorul distinge, pe baza unui sistem polar, două topii contrastive: utopia („locul rău se află aici şi acum, iar cel bun în altă parte sau în alt timp“) şi antiutopia („locul rău se află într-un alt spaţiu sau în viitor, în timp ce lumea noastră de aici şi acum apare, prin contrast, ca fiind mai bună“). Pornind de la această schemă, Corin Braga subîmparte genul utopic în patru subgenuri sau specii: outopii, eutopii, distopii şi antiutopii. În ciuda aparenţelor, lucrurile nu sînt chiar atît de complicate. Mecanismul prin care aceste subgenuri sînt generate este inversiunea: „Trebuie subliniat că procedeul inversiunii stă la baza utopiei înseşi, din cauza faptului că toate universurile utopice adoptă o poziţie polemică faţă de universul de referinţă (faptul că acesta, la rîndul lui, poate fi real sau imaginar are mai puţină importanţă). Utopia este construită în comparaţie cu ceva: ea este o variantă, pozitivă sau negativă, un «posibil lateral» a ceea ce am putea numi un «real central». Încă de la apariţia genului, textul fondator al lui Thomas Morus (1516) a pus în evidenţă dualismul structurilor utopice, distribuind în două volete paralele imaginile Angliei şi Utopiei, a Lumii noastre şi a Lumii lor, a lui aici şi a lui altundeva. Chiar şi atunci cînd termenul «central» nu este prezentat explicit, iar termenul «lateral» apare singur în naraţiunea utopică, acest «altundeva» se află întotdeauna într-o relaţie subînţeleasă cu un «aici»“. Însă, precizează autorul mai departe: „Toate discursurile utopice sînt potenţial reversibile“. Adică „utopia unuia este distopia altuia“. Pentru a defini cele patru specii ale utopiei, Corin Braga propune folosirea criteriului posibilitate/imposibilitate logică. Astfel, eutopia este o „virtualitate pozitivă posibilă“, „adică o ficţiune utopică «realistă», mimetică, care dă senzaţia de verosimilitate şi de plauzibilitate“, iar outopia, „o virtualitate pozitivă imposibilă, o construcţie «fantastică», metafizică, care sare în extraordinar, în incredibil“. Distopia, în schimb, este definită ca o „«virtualitate negativă posibilă», ca o cetate sau societate negativă desigur, dar posibilă în cadrul verosimilităţii“. În sfîrşit, antiutopia nu poate fi, conform taxinomiei propuse de Corin Braga decît o „«virtualitate negativă imposibilă», o ficţiune care lasă o impresie infernală şi absurdă, fără să-şi piardă prin aceasta funcţia de semnal de alarmă“. De reţinut că autorii textelor din volumul coordonat de Corin Braga pornesc, în mare parte, în demonstraţiile lor, de la această clasificare a elementelor definitorii pentru genul literar al utopiei.
Despre antiutopii scrie, de exemplu, Olga Ştefan în eseul „Spaţii distopice: memorie şi ruină“, unde surprinde opoziţia dintre un trecut dispărut, indelebil, şi un viitor apocaliptic, în care fiinţa umană luptă împotriva unei dispariţii iminente. De asemenea, Niculae Gheran, în capitolul „Între individualismul de factură romantică şi cel modern“, se ocupă de tema „ultimului om“, evidenţiind caracterul depersonalizant, angoasant, al utopiilor negative apărute în secolul al XX-lea. Despre angoasele moderne scrie şi Andrei Simuţ în „După Apocalipsă: o (dis)-utopie postumană?“. „Mare parte din scenariile apocaliptice ale secolului XX, observă Andrei Simuţ, conţin deja elemente anti-utopice, de la critica progresului şi a consecinţelor sale pînă la critica voinţei omului de a se instala în postura de demiurg al acestei lumi.“ În condiţiile în care imaginarul secolului al XX-lea a fost unul sufocat de viziuni distopice (sau anti-utopice), marcat fiind de un pesimism aproape implacabil, se mai poate vorbi despre posibilitatea existenţei unor topii pozitive? Răspunsul nu este uşor de dat. În romanele postapocaliptice, unde privirea naratorului sondează un viitor din care, în mod paradoxal, el este exclus, absent (H.G. Wells a rezolvat această dilemă prin tema călătorului în timp – un martor care, prin faptul că nu aparţine timpului istoric pe care îl contemplă, poate asista la Apocalipsă), sfîrşitul este unul total, „fără posibilitatea regenerării speciei umane“. Natura, în schimb, îşi reafirmă puterea, luînd în stăpînire un spaţiu golit de orice prezenţă umană. Se reinstaurează, cu alte cuvinte, Paradisul sălbatic de dinaintea apariţiei omului. Dintre romanele analizate de Andrei Simuţ (The Last Man de Mary Shelley, Time Machine de H.G. Wells, La Possibilité d’une île de Michel Houellebecq, trilogia MaddAddam de Margaret Atwood), singurul care deschide o viziune optimistă asupra viitorului omenirii este ultimul volum al trilogiei MaddAddam de Margaret Atwood.
Utopia ca experiment social
Despre utopia transpusă în experiment social scrie Ştefan Borbély în eseul „Microcomunităţi utopice în Contracultura americană a anilor 1960“. Este vorba, după cum reiese deja din titlu, despre comunităţile contraculturale ale anilor ’60, apărute în America, „o formă de coexistenţă colectivă în care fiecare rămîne el însuşi, ireductibil şi nedepersonalizat“. După cel de-Al Doilea Război Mondial, observă Ştefan Borbély, politicienii americani, pentru a revitaliza patriotismul, spiritul naţional, au mizat pe „exacerbarea psihologiilor negative (spaimă, teroare, infiltrare malignă)“ (de unde spaima de comunism, de un război nuclear, înfierarea celor bănuiţi de simpatii comuniste). O altă strategie în acest proces a fost consolidarea economică şi imobiliară a clasei mijlocii. Astfel a apărut „subcultura suburbiilor-grădină superbe“, „unde fiecare casă şi gospodărie reprezintă un mic paradis specific, dotat cu peluză, tractoraş de tuns iarba, piscină în spate, flori multicolore peste tot, driveway cu 2-3 maşini, pisic obligatoriu şi una bucată cîine (de rasă)“. În aceste „oraşe-grădină“, intimitatea este abolită aproape în totalitate în numele siguranţei (gardurile mici permit priviri indiscrete în grădina vecinului, fiecare ştie totul despre fiecare, dezvoltîndu-se astfel dorinţa de a nu fi mai prejos decît celălalt), proliferează „vigilantismul“ moral, economic – un soi de control strict, care a declanşat valuri de nemulţumire mai ales printre intelectuali. Statul devine Răul maxim.
Pe acest fundal, aşadar, au luat naştere comunităţile utopice alternative, întrupări ale dorinţei de a da o nouă ordine realului. Deşi nu neapărat religioase, aceste comunităţi au încurajat, în cadrul lor, dezvoltarea unor curente religioase, mai ales de influenţă buddhistă (să nu uităm, este perioada unui Alan Watts, a unui Jack Kerouac, autorul lui Dharma Bums, şi a diverşilor guru).
Care sînt, însă, caracteristicile acestor microcomunităţi utopice? Una dintre ele deja a fost devoalată: influenţele religioase asiatice (o caracterisitică nu tocmai obligatorie). În al doilea rînd, este vizibil activismul acestor comunităţi, dorinţa lor de a contribui la o lume mai bună. S-a şi găsit un nume pentru acest fenomen: civilizaţie participativă. În al treilea rînd, oricine era acceptat în cadrul comunităţii, iar dacă era vorba despre un excentric, despre un artist, cum se întîmpla adesea, cu atît mai bine. În aceste comunităţi contraculturale, accentul cădea pe experiment (viaţa nu trebuie doar trăită, ci transformată într un experiment). Contraculturalul era, adică, un ludic. Nu se ferea de joc, de experiment, era o persoană deschisă la orice submina educaţia corectă, de tip burghez. Dacă hippie ignora pur şi simplu existenţa unei Puteri oficiale, preocupat fiind de ceea ce îi oferea imediatul, hipsterul – un alt protagonist în acest „joc“ împotriva unei culturi oficializate – nu reuşea să iasă din umbra Statului, simţindu se încontinuu ameninţat de proximitatea acestuia. Ştefan Borbély punctează în textul său, pornind de la romanul Catch-22 de Joseph Heller, distincţia dintre hipster şi hippie: „Cronologic, hipsterul e solitarul liminal al anilor ’50, definit de către Norman Mailer în The White Negro. Existenţialist citadin, el rătăceşte singur pe străzile aglomerate, refugiindu-se în alcool, jazz sau sex. Hippie-ul tipic e doar în cazuri extreme citadin, preferînd natura. Dacă hipsterul trăieşte, alienat, în interiorul civilizaţiei, ale cărei tare le denunţă, hippies trăiesc în afara sa, repudiind-o, refuzîndu i ofertele, pe care le resimt ca fiind capcane. Alienarea e substanţa de viaţă a hipsterului; dimpotrivă, deschiderea comunitară şi dez-alienarea sînt atributele grupurilor de hippies. Cu Statul e la fel: denunţîndu-l, protestînd împotriva exceselor sale, hipsterul îi recunoaşte, de fapt, existenţa, cauţionîndu-l indirect, prin ricoşeu, fiindcă opoziţia e, în ultimă instanţă, tot o legătură, deşi abstruză“.
Ar fi interesant de văzut prin ce se deosebeşte hipsterul zilelor noastre de cel din anii ’60, deşi presupun că, în linii mari, şi-a păstrat caracteristicile principale. Textul lui Ştefan Borbély, dens, informat, este, poate, unul dintre cele mai interesante din antologia coordonată de Corin Braga, surprinzînd întruparea unui ideal utopic într-o mişcare socială cu ecou, demonstrată fiind astfel ipoteza că utopia nu ţine doar de un plan abstract, inofensiv, ci se poate manifesta şi în real, deşi, în acest mod, utopia îşi anulează, într-o oarecare măsură, caracterul de utopie. Din păcate, utopiile negative au găsit şi ele, de-a lungul secolului al XX-lea, numeroase căi de a viola realitatea, de a impune în realul social şi politic fantasmele cele mai aberante şi înspăimîntătoare.
Volumul Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science-ficion, fantasy este unul important, în spaţiul românesc, în analiza fenomenului utopiei ca gen literar (şi nu numai). În plus, el constituie şi un util instrument de lucru, beneficiind de o bogată bibliografie de specialitate. Pe viitor, ca sugestie, ar fi poate de folos, în contextul sociopolitic actual, să fie concepută, în cadrul Centrului Phantasma, şi o analiză a modului în care imaginarul arab, în speţă musulman, a comunicat/comunică cu cel european, oglindind, din ambele părţi, temeri, dar şi speranţe (fie ele utopice sau nu), aşa cum se întîmplă, de exemplu, în romanul Soumission/Supunere de Michel Houellebecq. Oricum ar fi, Phantasma este unul dintre proiectele universitare viabile din România, cu rezultate dintre cele mai interesante şi cu un viitor, sper eu, la fel de prolific ca şi pînă acum.