Uz şi abuz de istorie. Cazul Lambrino

Republica noastră are regalitatea în sînge. Latura sang­vinică a acestei anomalii istorice a fost alimentată (oare a cîta oară în ultimii 22 de ani?) inclusiv săptămîna trecută, cînd Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut o sentinţă a Tribunalului din Lisabona, din 1955, care admite că Mircea Grigore Lambrino (1920-2006) a fost descendent al lui Carol al II-lea. Tema procesului l-a făcut greu de digerat chiar şi pentru jurnalişti cu experienţă, astfel încît decizia instanţei a fost interpretată eronat: fie că ar schimba ordinea de succesiune a Casei Regale, fie că Familia Regală se îmbogăţeşte cu un nou membru. Principele frivol Miezul întregii chestiuni a fost Carol al II-lea, cel care a provocat patru crize constituţionale şi a renunţat de trei ori la tron, trecînd în istorie drept „ramura putredă a dinas­tiei“, cum l-a numit Ionel Brătianu. Deşi nu a fost lipsit de calităţi, excelînd mai ales în privinţa impulsionării domeniilor culturale, Carol al II-lea nu s-a putut ridica la înălţimea atributelor pe care le-au avut tatăl, bunicul său şi după el, fiul său, Mihai I: disciplină, loialitate, sensul datoriei. Regele Ferdinand şi Regina Maria au avut cinci copii, primul băiat născut, Carol, fiind moştenitor al tronului. Principele Carol […]