Vals în întuneric

„E în versurile sale o anume încetineală metodică, uşor solemnă a ritmurilor, o gravitate fragilă şi o transparenţă care stabilizează viziunea într-un registru de acută sensibilitate, de «gînditoare» sensibilitate. Amestecul amar şi diafan, de macabru şi elevat, dă de veste că ne aflăm în faţa unei poezii a disonanţelor, a rupturilor şi a «trecerilor”» concludente; un circuit continuu de termeni antinomici (de tipul: violenţă-tandreţe, cruzime-ingenuitate) asigură coerenţa, fluiditatea plasmei lirice…“      Lucian Raicu   Nu e deloc uşor să scrii despre un prieten mai tînăr cu doi ani de zile şi cunoscut în urmă cu vreo şaizeci şi şapte; unul grăbindu-se să plece, iarna trecută, dintre noi, fără să mai aştepte apariţia celui de-al treilea volum al său, anume Vals în întuneric (Editura Semne, – cu o postfaţă afectuoasă şi sagace a dlui Octavian Mihalcea). Cînd ne-am văzut, acum o veşnicie, nici eu, nici Mircea, nu eram… poeţi! Părinţii noştri erau prieteni, dar prieteşugul dintre noi nu va fi fost o obligaţie de familie („Împrieteni-ţi-vă, copii!“), dar, cam pretenţios vorbind, o Wahlverwandschaft. Mircea locuia pe o faleză a Dunării, la cîţiva paşi de fluviu, într-o impozantă casă veche, printre cele dintîi din Turnu-Severin. De cum păşeai, pe-o poartă de cetate, […]