Vărul maghiar al lui Jean-Luc Godard

Oricine vede două filme de Miklós Jancsó poate recunoaște cu ușurință un al treilea film ca fiind tot al lui, ceea ce dă impresia falsă că arta sa regizorală e ușor de comentat. Volumul lui Andrei Gorzo, Imagini încadrate în istorie: Secolul lui Miklós Jancsó, ajunge însă la evaluarea cineastului maghiar printr-un lung ocol în spirală, care trece prin indispensabila clarificare a contextului. Filmele cu care a devenit cunoscut internațional Jancsó sînt realizate în Ungaria spre sfîrșitul anilor ’60, ceea ce îl încadrează imediat în două istorii: cea a modernismului cinematografic vest-european, care a avut în 1960 un moment de înflorire în mai multe țări și a dus la o diversificare a limbajului cinematografic eșantionat în circuitul festivalurilor internaționale de film, deja consolidat; și istoria politică a Ungariei, în care rolul cinematografului sub regimul comunist, ca unealtă convenabilă de propagandă, a oscilat – în 1959, cînd regizorul debuta cu lungmetrajul de ficțiune Clopotele s-au dus la Roma/A harangok Rómába mentek, claritatea ideologică era destul de importantă, dar ulterior a devenit permisivă cu experimentele formale. Contextul filmelor lui Miklós Jancsó Astfel, primul film de ficțiune remarcabil al lui Jancsó, Cantata (1963), avea ecouri din informala trilogie a alienării a lui Michelangelo Antonioni, […]