Două sînt atuurile acestei cărți, iar eu nu le-aș căuta nici în tematică și nici în parfumul neptunian pe care-l răspîndește, ci, mai curînd, într-o dublă calitate, existențială și livrescă. În primul rînd, într-o literatură (proză mai ales) sufocată de autori proveniți din mediile universitare umaniste, încă din anii ’80, Radu Niciporuc scrie un volum de povestiri care se inspiră (ba chiar, după cum insistă autorul însuși, „redau cu exactitate“) dintr-o experiență de viață puțin spus aventuroasă și, în același timp, își delimitează aria de influență livrescă într-o „zonă“ postmodernistă, combinînd fibra morală a lui Joseph Conrad cu stilul rece, obiectiv, cu funcții structurale al lui Cortázar. Într-o literatură care încearcă cu disperare să regăsească realismul crunt, de suburbie, al unor Cheever sau Carver, deși ne lipsesc atît suburbiile de tip american, cît și tradiția acelui tip de realism.
Dar, mai întîi, să dăm mării ce-i al mării. Amintiți-vă avertismentul lui Melville: „Țineți cont de viclenia mării – creaturile ei cele mai înspăimîntătoare alunecă pe sub apă, mai toate fără să fie văzute, ascunse cu perfidie de cea mai frumoasă culoare albastră. Țineți seamă de asemenea de splendoarea și frumusețea multora din triburile ei nemiloase; ce formă delicată și elegantă au unele specii de rechini! Tot așa, țineți seama de canibalismul universal care domnește pe mări, unde toate făpturile se mănîncă unele pe altele și duc între ele un război veșnic, de cînd e lumea [s.m.]“. Știm că atît Melville, cît și Conrad au ales tărîmul neptunian ca fond al romanelor și povestirilor tocmai pentru că e cadrul care evidențiază cel mai bine acest canibalism universal. Atenția lor s-a îndreptat mereu spre omul de pe puntea corabiei și mai puțin spre spectacolul de sub frumoasa culoare albastră. Pentru ei, marea a fost laboratorul unde condițiile extreme arată fie degradarea totală a omului, fie apoteoza lui. Nu altceva face aici Radu Niciporuc: în cele șapte povestiri (nu discut aici Ascensorul, care-mi pare un epilog forțat și excesiv simbolizant), naratorul, în general un inginer electrician aflat pe o navă comercială, încearcă să găsească oameni. Ferindu-se de prea multe introspecții, ajutat de ceea ce numeam mai sus „stil obiectiv de tip Cortázar“, aruncă o peliculă separatoare între el și evenimente, lăsînd doar să se ghicească o melancolie care-i îmbracă acțiunile și căutările. Nici chiar în cea mai „personală“ povestire, Un bănuț cafeniu, nu scapă frîiele din mînă, conducînd narațiunea pe o filieră proustiană, a rememorării spontane, a izbucnirii unui acces de saudade. Aici, vorba care zice că marinarii au cîte o femeie în fiecare port este oarecum contrazisă și reformulată. Naratorul scoate la lumină, prin perdeaua fumului paradigmatic de țigară – cel care ocupase cabina înaintea lui fumase în aceeași poziție, fumul imprimînd pe tăblia de deasupra un bănuț cafeniu –, adulterul femeii lăsate acasă, povestit cu aerul că respectiva scenă a încheiat definitiv un capitol din viața naratorului, singurul care-i dădea iluzia unei anumite înrădăcinări.
De altfel, naratorul acesta parcurge lumea și timpul într-o stare de „anestezie“, din care realitatea îl extrage din cînd în cînd. Așa debutează prima sa proză, Delfinii, cea care aduce în scenă (pe punte) un prim personaj „excepțional“, strîmb, cu dinții galbeni și respirația acră, desprins parcă din Negrul de pe Narcis conradian, care se aruncă în ape, atins de mania, și este salvat de delfini, care-l protejează pînă la recuperarea sa de către vas. Un alt personaj, Jimmy, fugar dintr-o țară africană aflată sub dictatură militară, își trăiește iluzoria libertate cu frenezie, pînă cînd va fi abandonat în brațele conaționalilor înarmați, pentru care o viață de om nu înseamnă absolut nimic. Este predominantă la Radu Niciporuc această vînă morală conradiană, filtrată însă prin pelicula anesteziei lui Cortázar, care face ca între evenimente și conștiința povestitorului să se aștearnă un perete translucid cu dublă funcție: stilistică (ferește proza de o implicare emoțională care ar fi dus-o într-o zonă comună, ba chiar înspre kitsch) și „culturală“ (pelicula are rolul de buffer care permite percepția detașată a evenimentelor, oricît de neobișnuite ar fi ele, instrument postmodernist – vezi naturalețea cu care personajele lui Cortázar iau ca „normală“ invadarea unei case de către entități necunoscute sau apariția unor tigri într-un spațiu comun).
Aceste povestiri s-ar fi putut petrece oriunde, așa cum am mai spus, marea vine să adauge un parfum exotic întîmplărilor. Ce face din acest debut unul excepțional este știința autorului de a filtra cultural aceste experiențe autentice. Fără aceasta, volumul ar fi putut foarte bine să fie unul de călătorie sau de memorii. Iată un incipit simili-proustian care va conduce la episodul adulterului: „Ca să simți, chiar nelămurit, că viața te împinge într-o altă direcție, nu e nevoie să fii pe mare, vîntul să decapiteze valurile, vaporul să ruleze cu înclinări abrupte și să nu poți sta decît în pat, cu ochii la tavan și picioarele înfipte în tăblia dulapului. Te poți afla oriunde, e de-ajuns să ai o pată de nicotină pe tavan, iar acesta să nu tremure și să scîrțîie din toate încheieturile, cum face al meu chiar acum, cînd nava intră în Biscaya, în balast și cu hambarele goale“ (Un bănuţ cafeniu). E scena care declanșează rememorarea, evocările secvențiale ale unui trecut sentimental, fără ca aceste evocări să devină sentimentaloide.
Cum am scris mai sus, povestitorul lui Radu Niciporuc e un colecționar de oameni, caută în permanență caractere excepționale în acvariul populat de ființe carnivore, gata oricînd să batjocorească, să terorizeze sau să-și urmărească interese care mai de care mai meschine. Unul dintre acești oameni este Pascal, căpitanul-poet, cel care desenează caravele și pare desprins din epoci demult apuse, pus în pagină prin mărturii directe și mai ales indirecte. Prezentat, à contre-coeur, prin cuvintele unui alt căpitan, Pascal capătă o aură mitică, în ciuda încercărilor aceluia de a-l face să pară ridicol. La fel, căpitanul Pencov, cel îndrăgostit de o prostituată, a cărui mania se consumă într-o beție teribilă dintr-un mic port sud-american.
Povestirile lui Radu Niciporuc au forța pe care doar evenimentul trăit o poate da unei proze, dar și finețea pe care, tot așa, doar un scriitor adevărat o poate așeza pe acest schelet evenimențial. Combinație „letală“ care face din acest volum de debut unul excelent.