Patria locotenentului Schreiber este o carte simplă, sobră şi concisă. Povestea întîlnirii unui scriitor celebru cu un bătrîn combatant în cel de-al Doilea Război Mondial este întreţesută cu evocări, memorii, scurte rapoarte de război. Tonul reportericesc capătă inflexiuni melancolice, dar e vorba de o melancolie reţinută. Scurtele evocări au pudoarea marilor fapte. Makine a intuit bine cum să evite şi cuvintele mari, şi anostul. Simplitatea cărţii revelează treptat un bun dozaj narativ, o compunere din pasaje scumpe la vorbă. Flashbackurile sînt punctate din cînd în cînd de inserţii personale, dar care nu au nimic ostentativ, nici lacrimogen.
Povestea începe cu povestea unei cărţi. Bătrînul Schreiber scrie o carte de memorii despre anii de război, iar tînărul scriitor cu trecere în lumea literară se luptă să i-o publice, contactează editori după editori, pînă ce unul dintre ei acceptă s-o publice, căci memoriile de război nu mai sînt la modă. Odată apărută, cartea are o soartă tristă: trecută cu vederea, urmează a fi dată la topit. Povestea aceasta se împleteşte treptat cu alte poveşti, cea a apropierii dintre bătrînul Schreiber şi scriitor şi cea a „rescrierii“ cărţii topite, din fragmentele transcrise de scriitor pe baza evocărilor. Cu ocazia întîlnirilor din apartamentul bătrînului Schreiber, se iveşte un du-te-vino între amintirile de război, cele despre Rezistenţă, despre Franţa de după război şi Franţa actuală. Iar acest du-te-vino de fragmente, cu un montaj reuşit, retrasează destine, recreează atmosfera de război, precum şi un soi de jurnal personal citit printre rînduri. Efectul scontat al acestei simplităţi este o undă afectivă care se propagă în toată cartea, o undă difuză, nu la vedere, ca şi cînd ar fi împrumutat ceva din discreţia şi sobrietatea bătrînului Schreiber.
Destinul locotenentului Jean-Claude Servan-Schreiber se iveşte treptat, se intersectează cu alte destine. Portretul său se încheagă şi el din fragmente, din evocări succinte ale unor perioade diferite. Felul acesta de a reînvia trecutul are ca punct de plecare o imagine din copilăria lui Makine, un tablou: Plecarea. „Culoare puţină, simplitatea sobră a scenei şi, mai ales, anonimatul aproape total al ostaşilor care înaintau în asfinţit. Nu li se vedeau decît spinările, stofa aspră a mantalelor, căştile care le ascundeau în întregime feţele. Am reţinut tabloul acesta, mai curînd decît marile pînze supraîncărcate, tocmai datorită sobrietăţii. Dar mai ales din cauza acelui soldat: în masa de siluete impersonale, el întorcea puţin capul, lăsînd să i se vadă linia profilului. Ochiul lui părea să caute privirea celor care se opreau în faţa tabloului. Şi simţeai cu intensitate nevoia de a-i adresa o vorbă, un gest de prietenie…
Bărbaţii despre care îmi va vorbi locotenentul Schreiber mă vor face adesea să mă gîndesc la acel soldat care s-a întors o clipă spre noi, sperînd să nu se piardă în uitare.“ Makine face astfel de profiluri subtile, conturează destine eroice, tragice, scoţîndu-le din anonimat sau din uitare, asemenea unui pictor-istoriograf, atent la detalii.
Jean-Claude Servan-Schreiber, tînăr ofiţer, luptă pe mai multe fronturi, Franţa, Belgia, Flandra, Dunkerque, este exclus din armată ca evreu, cere să fie reîncadrat, este trimis în Spania, trece prin lagărul de concentrare de la Miranda de Ebro, urmează Marocul, Algeria, eliberarea Franţei. La aroape 90 de ani, bătrînul Schreiber îşi va scrie memoriile, dar nu ca să se preamărească, ci pentru a-i salva de la uitare pe camarazii căzuţi în luptă. De altfel, cartea sa de memorii este scrisă succint, ca un soi de raport de front, ca o dare de seamă. Dar memoriile sale prezintă, pentru contemporani, mai puţin interes decît un campionat de fotbal sau „lucrările uşoare despre care poţi să vorbeşti după ce n-ai citit decît coperta a patra“. Tristeţea acestei descoperiri, ca şi topirea cărţii îl vor determina pe Makine să rescrie, la fel de simplu, în tablouri sobre, această cronică-jurnal de război, mixată cu rare evocări personale, din care se ivesc, treptat, profiluri şi destine. Evocările bătrînului nu sînt literaturizate, ci transcrise, însă scurtele comentarii ale scriitorului dau un plus imaginativ: de exemplu, episodul despre cei doi tineri fugind de Gestapo, aciuiaţi într-un hotel, făcînd dragoste, ignorînd pericolul de a fi descoperiţi sau trădaţi de hotelier. Acest episod al iubirii dintre Sabine Wormser şi locotenentul Jean-Claude Servan-Schreiber în camera de hotel va reveni, fiind repovestit cu o apropiere şi tandreţe aproape poetice. La fel, va reveni episodul salvării celor doi camarazi, Leper şi Catherineau, pe cîmpul înzăpezit, cu bucăţi de pămînt explodînd, schije şi gloanţe vîjîind în jurul lor. Aceste episoade nu revin fără rost, dintr-un fason scriitoricesc, ci pentru că ele punctează viaţa bătrînului Jean-Claude Servan-Schreiber. Si acum, după atîţia ani, acel „Leper! Catherineau! Ţineţi-vă bine!“ revine pentru a-i tulbura somnul. Gesturile de tandreţe, precum cele ale femeii germane care-l face pentru scurt timp să uite de coşmaruri, sugerează, la fel de discret, un parcurs afectiv şi un şir întreg de supravieţuiri. O atingere umană în lumea plină de orori valorează imens. Clipele de seninătate, dragoste şi bunătate sînt salvatoare.
Acest jurnal de front pe sărite – retrasat ulterior de Makine – dă cu sobrietate seama despre cum e să auzi vocile celor pe care-i omori, pentru că atunci oamenii pe care-i omori nu mai sînt chiar nişte necunoscuţi; despre cum e să nu mai suporţi să stai în „măruntaiele tancului“şi să ieşi să te plimbi pe cîmpul înzăpezit, sfidînd pericolul; despre cum e să eviţi moartea „la mustaţă“, în timp ce altcineva, trimis în locul tău, este ucis; despre cum „rigoarea despuiată şi anesteziantă“ a raportului de front reuşea să contracareze „banalitatea infernului“ sau despre cum veselia şi umorul îl ajutau să nu-i molipsească pe alţii de spaimă; despre cum e să-ţi aminteşti încă de Berton, Gilon….. să le vezi încă feţele, să le auzi vocile stinse; despre cum e să fii în continuare martorul unor oameni dispăruţi, despre cum e să fii singur cu aceste amintiri. Locotenentul Schreiber continuă să deruleze întruna acest jurnal de front pe sărite.
Tot printre rînduri, apare şi un soi de minijurnal despre modificările sufleteşti pe care le aduce trecerea printr-un război. Parisul în vreme de pace i se pare şi lui, şi infirmierei Marie-Andrée o cu totul altă ţară, în care nu-şi găsesc locul: „Nu îndrăznesc să-şi mărturisească: ţara lor este acel timp al războiului, acele oraşe cu ruine ciuruite de împuşcături, acele vorbe care se spuneau cu o clipă înainte de moarte, acele feţe care surîdeau şi dispăreau în flăcări“. Lumea care continuă să meargă la teatru, discuţiile despre existenţialism, bucuria întîlnirilor boeme, toate astea par, pentru tînărul locotenent întors de pe front, o altă lume, cu totul bizară. Se simte ca un „străin la sărbătoarea celorlalţi“, „ca un invitat sosit prea tîrziu la o petrecere, în această lume eliberată“, se simte lăsat pe dinafară după şase ani de zile petrecuţi pe diferite fronturi. Trăieşte cu senzaţia de înstrăinare, cu impresia că este un soldat rătăcit într-o vreme de pace, cu amărăciunea de a-i vedea pe acei camarazi alunecînd în uitare. Însă nimic nu este retoric, nici măcar aluziile livreşti la Remarque sau Heminway, care sînt şi ele discrete, punctuale.
Jean-Claude Servan-Schreiber continuă să-şi amintească şi de prietenii scăpaţi din lagărele naziste, care vara poartă numai mîneci lungi şi tac îndelung, ca să nu-i tulbure pe ceilalţi, despre bucuria căpitanului Pazzis de-al fi văzut scăpat teafăr din război.
Despre identitatea sa multiculturală, despre dragostea de Franţa, despre iluminarea sa de la Bordeaux, despre convertirea sa la creştinism la Dordogne, ca şi despre faptul că, fiind evreu, nu a primit nici Legiunea de Onoare vorbeşte puţin, în treacăt. Stilul său lapidar aminteşte deseori de un raport de front. A învăţat cum să îmblînzească amărăciunea, realitatea banală şi dureroasă încă de tînăr.
Menirea lui nemărturisită este de a fi o santinelă: „locotenentul Schreiber veghea asupra unui trecut care nu mai interesa pe nimeni“. De aceea îl întristase atît de mult faptul că nu putuse să-şi amintească numele unui camarad dintr-o fotografie de război. Locotenentul Schreiber se luptă şi pentru acel „flăcău care a murit la Dunkerque“. De aceea s-a apucat, la vîrsta de aproape 90 de ani, să-şi scrie memoriile.
La rîndul său, Makine aduce un elogiu acestui om-santinelă a trecutului, susţinîndu-l în demersurile publicării şi ale promovării cărţii. Cînd cartea este topită, Makine preia ştafeta de la acest om-santinelă, „rescrie“ cartea topită şi scrie totodată o carte în memoria acestuia: Patria locotenentului Schreiber, care s-ar putea numi la fel de bine „Veghea locotenentului Schreiber“.