Viaţa celor de sub pămînt

Romanul Martei Petreu pare a fi clădit pe concepţia – caracteristică pentru proza ardelenească – potrivit căreia literatura supravieţuieşte înainte de toate prin etos, fluxul neliniştitor al „vieţii vieţuite“ vărsate în Text pretinzîndu-şi preeminenţa în faţa oricăror sofisticării tehnice sau a oricăror gratuităţi calofile. E o opţiune. E o formulă. La fel de legitimă cum sînt şi altele – livreşti, calofile, experimentale ori de altă natură. Şi pe care, indicînd-o, ar fi şi imprudent şi lipsit de înţelepciune să o asociem, într-un fel sau altul, cu o judecată de valoare. Precizez asta pentru că, în critica noastră, se întîmplă uneori să fie lăudată sau, dimpotrivă, făcută arşice o formulă, înainte de a fi discutată o carte. De pildă, un adept al cvasi-exclusivităţii valorice a literaturii „experimentului“ s-ar grăbi să taxeze cartea Martei Petreu drept desuetă, tributară unei formule revolute. Foarte discutabil. La polul opus, un altul, adept al tradiţionalismului prozastic (şi numai al acestuia!), ar saluta apariţia acestei cărţi ca pe o necesară întoarcere la vechi unelte ale scrisului. La fel de discutabil… Asta în timp ce, de fapt, importantă este nu atît formula pentru care optează un autor, cît adecvarea acesteia la personalitatea şi la posibilităţile autorului cu pricina; […]