Viaţa „repovestită de o străină gură“

De curînd, la Editura Univers a fost lansată o bine-venită colecţie de literatură română contemporană (intitulată „Scriitori români”), care propune – deocamdată – trei titluri foarte bune: Salutări lui Troţki de Dumitru Crudu (proză scurtă, realist-ironică), Clavecinul domnului Daumier de Cati Giurgiu (proză scurtă, fantastic-eliadescă) şi Cît mai aproape de tine de Vlad Roman (roman de debut). Mă opresc aici asupra romanului de debut al lui Vlad Roman – o adevărată revelaţie, unul dintre cele mai bune debuturi în proză de la noi, din ultimii ani, un roman sofisticat, analitic şi psihologic, pe linia acelui flux al conştiinţei adus în proza occidentală de Virginia Woolf.

Absolvent de Filologie la Cluj, fost redactor‑şef al revistei Echinox (2002-2006), Vlad Roman (n. 1981) este deja un prozator matur, pe deplin format, care-şi controlează atent efectele stilistice. Posesor al unei scriituri rafinate, şlefuite – care trimite adesea, prin efectele picturale, plastice, descriptive, la Radu Petrescu, dar şi la clujeanul Alexandru Vlad –, Vlad Roman construieşte, în acelaşi timp, o tramă nelipsită de suspans, livrînd pas cu pas elementele necesare pentru a reconstitui ansamblul narativ. Înainte de a detalia puţin scheletul narativ (destul de sumar, de altfel) şi mai ales acest joc subtil al fluxului conştiinţei, trebuie spus că ambele reprezintă, în cele din urmă, un pretext pentru un joc al temelor şi un joc al scriiturii înseşi – de un rafinament (al citărilor livreşti) şi de un farmec pe care cu greu, şi foarte rar, le găseşti în proza unui debutant. Dar Vlad Roman ştie meserie, şi are mult talent, aşa încît – de la prima pagină, hipnotică, de imersiune pe fundul mării, sau al conştiinţei, dacă vreţi – romanul său, Cît mai aproape de tine, marchează un debut de excepţie, inclusiv prin tipul de proză practicată, analitică şi psihologică, livrescă şi stratificată, în răspăr cu proza realist-minimalistă care continuă să fie tendinţa dominantă a momentului.

Memorie şi identitate

Romanul este construit ca o lungă scrisoare, la persoana a II-a, adresată de David – cercetător specialist în peştii ketoa (specie inventată de autor!) – Anei, prietena de familie a lui şi a soţiei sale, Marta (aşa cum deducem pe parcurs), şi care, în urma unui accident (pe care-l vom afla abia la final şi în care e implicat prietenul ei, Robert), ajunge amnezică. În vreme ce Marta se duce să o sprijine în lungul proces de recuperare într-o clinică din Praga, David îi trimite Anei această scrisoare în care‑i povesteşte propriul ei trecut, uitat acum – un pretext pentru un splendid discurs fantasmatic, un „discurs îndrăgostit“, care-l ţine captiv pe cititor de la prima la ultima pagină. Romanul atacă – într-o scriitură perfect controlată, subtilă şi hipnotică, şi uzînd de ambiguităţi deliberate în ceea ce priveşte raporturile existente între cele două cupluri (David-Marta, Ana-Robert) – temele mari ale memoriei (amneziei), identităţii şi iubirii, legate toate, în fond, de problematica sensului vieţii, a ceea ce face sens în viaţă (şi în scris, aş adăuga). David îi repovesteşte prietenei amnezice propria ei viaţă – şi asta îmi aminteşte de Melancolia eminesciană, oferindu-i o versiune – vorba poetului: „încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost“. Întreţinînd ambiguitatea relaţiilor dintre David şi Ana, dar şi dintre David şi Robert (cei doi se ştiu dinainte ca Ana să-l cunoască pe Robert, care e cumnatul Martei, şi au în comun o poveste secretă, asupra căreia Ana refuză să pună întrebări), romancierul îl pune pe David să-i refacă Anei – ca o voce a alterităţii sau a unei conştiinţe care ia distanţă de ea însăşi – povestea de iubire pe care a trăit-o, de la prima întîlnire, cu Robert, dar pe care, în urma amneziei, a uitat‑o complet (ca şi pe Robert, de altfel): „Vezi, sînt multe detalii despre care nu ştii nimic, iar despre unele dintre ele nu vei mai auzi niciodată. O să-mi spui că nici nu există pentru tine şi poate ai dreptate, deşi am îndoielile mele. Dar trebuie să-ţi povestesc despre Robert. Şi despre el, mai puţin sau mai segmentat, şi, mai în amănunt, despre cum ţi-a fost ţie cu el, despre ce s-a întîmplat acolo“ (p. 21). Şi mai jos, o fină analiză a îndrăgostirii… on the road, în mediul etanş al maşinii: „Este o dovadă de grijă, crezi tu, să fii atent la figurile intimităţii atunci cînd încă nu există obişnuinţa, şi în acest caz era vorba de o intimitate anume, tot mai fină şi mai lipsită de derute, deşi derutele dădeau tîrcoale maşinii asemenea păsărilor care alunecau pe înaintarea rapidă a parbrizului sau asemenea insectelor ucise în grilajul radiatorului. Este un impact necunoscut vouă, străin acestei situaţii din raţiuni pe care nu le poţi explica, dar le simţi. Singurul argument pe care ţi l-ai putut construi în timp în legătură cu asta este că între lumea din maşină şi lumea de afară este un contrast prea mare ca impactul să poată fi suportat de vreuna dintre ele“ (pp. 21-22). Iar secvenţa analitică – după care urmează o secvenţă de dialog (lui Vlad Roman îi reuşesc foarte bine şi dialogurile) – se încheie cu acest superb pasaj, care aduce din nou, discret, tema trecutului, a înţelegerii, a sensului evenimentelor – şi a ordinii cu care operează memoria în toată această materie. Memoria proprie (echivalentă aici cu lipsa ei, cu amnezia) şi memoria celuilalt (l’autre), care vine să-ţi spună propria poveste – şi care poate fi, la limită, la fel de bine propria ta memorie, dedublată, funcţionînd după legi la fel de greu de înţeles, la fel de aleatorii. Iată pasajul: „Şi cum simţi cucerirea unui oraş abia atunci cînd îl părăseşti, ai simţit că ceea ce lăsai în urmă era stabil şi uşor de înţeles, deşi nu era, dar aşa ai simţit. Şi cum trecutul nu se adună în urmă, ci se curbează ademenind (cel puţin trecutul tău, uneori), în spatele maşinii au rămas un munte de nelinişte şi cîteva puncte ale căror culori se vor intensifica în timp într-o formă necunoscută“ (p. 23). Acest traseu al maşinii, în care se creează o poveste de iubire şi de cuplu, corespunde pe orizontală scufundării în adîncuri pe care o practică zilnic David, ajuns la Odessa (de unde îi scrie Anei) pentru un stagiu de cercetare a peştilor ketoa. Sînt verticala şi orizontala unui schimb de poveşti şi de identităţi. Rescriind viaţa Anei, David plonjează, de fapt, în propria lui conştiinţă, în abisul propriului său discurs fantasmatic; de unde şi scriitura continuă, nesegmentată în capitole, şi ignorarea cronologiei faptelor, digresiunea în funcţie de memoria involuntară (proustiană): „Ce decid eu, îi scrie el la un moment dat, e mai mult în inima mea decît în trecutul tău“ (p. 43). David îi figurează, de altfel, foarte plastic acest proces al amintirilor, al rememorării, în care vorbeşte în acelaşi timp pentru ea, dar şi pentru sine: „Dar îţi propun un joc (…): ia un pumn de pietre mici şi aruncă-le în aer. Pînă cad jos, încearcă să prinzi cîteva, să te fereşti de celelalte, să le numeri culorile, să le numeri pe ele, să faci un grafic cu distanţele dintre ele şi cu distanţele posibile la care pot ajunge, să le ordonezi în minte după mărime (…) Mi-e frică de tine. Mi-e frică de momentul în care toate pietrele vor fi ajuns pe pămînt. De ce o să zici atunci. Nu e prima oară în viaţa mea cînd fac asta. Şi tot mi-e frică de tine“ (p. 39). Naraţiunea se tot depliază, în straturi şi straturi – David mărturiseşte a avea o experienţă a amneziei, din primii ani ai copilăriei, şi acelaşi David a trecut, pare-se, printr-o dureroasă experienţă de acest gen legată de mama lui, care a şi murit, şi despre care refuză să vorbească. Ce sens (mai) are iubirea în lipsa memoriei? În ce fel defineşte memoria identitatea unei persoane? Cum te poţi raporta la propria identitate, cum se construieşte şi cum se dizolvă ea? Avem de-a face cu un joc abil pus în scenă al acestor (mari) teme, în „discursul îndrăgostit“ (pentru a-l cita pe Barthes), hipnotic, al lui David.

Un debut de excepţie

Acest flou al conştiinţei, care trece de la o identitate la alta, de la gol (golul amnezic) la plin, de la David la Ana – implicîndu-i mereu şi pe parteneri, Marta, respectiv Robert, într‑o permanentă ambiguitate erotică –, este manevrat în fraze precise şi controlate, cu măiestria unui Mircea Nedelciu. Şi nu l-am pomenit întîmplător pe Nedelciu, fiindcă naraţiunea la persoana a II-a nu trimite numai la convenţia clasică a destinatarului unei scrisori, ci şi – provocator – la naraţiunea la persoana a II-a, de avangardă, practicată de optzecişti (în frunte cu Nedelciu) pe modelul prozatorilor Nouveau Roman (naraţiune cu efect de dramatizare, de punere în scenă). Proza lui Vlad Roman este o stranie combinaţie de Virginia Woolf şi Mircea Nedelciu (cel din urmă abordează şi el, obsesiv, tema identităţii), trecînd prin rafinamentul pictural şi descriptiv al lui Radu Petrescu; iar erotismul ambiguu, cu vagi conotaţii etice, ca şi analitismul, imersia psihologică trimit la romanul postum (2015) al lui Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, care tratează o iubire incestuoasă, dar într-un context socio-politic mult mai pronunţat (comunism şi postcomunism).

Cît mai aproape de tine e un roman al multor detalii şi straturi livreşti, descripţii fine de atmosferă şi de psihologie (vezi superba descripţie a livezii din amintire, la pp. 54-55): printre ele, paginile dedicate scufundărilor marine (din nou mă gîndesc la… scafandrul lui Mircea Nedelciu şi la metafora presiunii din romanul său neterminat) şi peştilor, cele care vorbesc despre meseria Martei (lingvistă, specialistă în limbile slave de vest), despre felul în care profesia îţi modelează structura interioară şi modul de a gîndi (vezi discuţiile savuroase în cuplu despre raţionalism şi relativism, ori discuţia lui David cu Ana despre „a trăi cu neînţelegerea“, „a trăi cu ceva ce nu poţi înţelege“) sau traversările de spaţii (Cehia, fiindcă Robert e ceh, dar călătoreşte mult, ca angajat al unei multinaţionale, Bulgaria, România, Odessa) ş.a.m.d.

Vlad Roman mizează pînă la capăt pe ambiguitatea relaţiilor dintre personaje, o scrisoare misterioasă şi greu inteligibilă a lui Robert către David sugerează o sinucidere cu barca pe lac (care m-a făcut să mă gîndesc – mutatis mutandis, şi ironic – la O tragedie americană…); în orice caz, în urma accidentului, Ana devine amnezică. Finalul însuşi al scrisorii lui David (urmat de un scurt epilog, răspunsul Anei) e plin de o poezie ambiguă, splendidă, un final simetric începutului, în care scrisoarea se dovedeşte, de fapt, o confesiune, o „dezlegare“ „de tine şi de voi“ şi un apel la… uitare („sper că o să poţi uita toate astea“): „E linişte în faţa mea, multă derută în spate, iar moartea vine lîngă un şoim de aer, eu nu ştiu cum am ajuns într-un asemenea punct. Poate că, spunîndu-ţi toate astea, am îmbătrînit puţin. Poate că nu“ (p. 172). Roman rafinat, construit în straturi şi saturat de livresc, Cît mai aproape de tine de Vlad Roman marchează un debut de excepţie, al unui scriitor matur, care-şi controlează perfect mijloacele de expresie.

Vlad Roman

Cît mai aproape de tine
Editura Univers, Bucureşti, 2016, 176 p.