Cititorul familiarizat cu scriitura Norei Iuga ştie cît de des şi cu cît rafinament recurge autoarea la procedeul parantezelor, cît de importante sînt acestea în logica de funcţionare a unui text ce se ramifică, se dezvoltă cu metodă, adăugînd nuanţe, amplificînd semnificaţii, fără a deveni – prin această extindere – aluvionar, dimpotrivă… Parantezele Norei Iuga ies de sub regimul secundarului şi al anodinului, nu sînt cîtuşi de puţin neglijabile, dispensabile. De fapt, chiar raportul dintre „principal“ şi „secundar“, dintre „central“ şi „marginal“ – sau, mai bine zis, dintre ceea ce se consideră în mod convenţional că ar semnifica (în literatură, dar nu numai) aceste noţiuni – este pus în discuţie în cărţile acestei scriitoare, într-un legitim gest de frondă împotriva ideilor primite de-a gata. Este vorba, implicit, şi despre o frondă împotriva linearităţii cuminţi a textului. Ceva din ceea ce ar putea fi considerat „important“ ori „vital“ se mută între paranteze – spre a arăta, astfel, că graniţele dintre „principal“ şi „secundar“ nu sînt fixe, ci se negociază în permanenţă. Abundenţa „parantezelor“ aduce, în cărţile Norei Iuga, sugestia (foarte pregnantă) a multiplicităţii, diversităţii, eterogenităţii – ca determinaţii fireşti; ale literaturii, ca şi ale vieţii, în genere. „Mereu se strecoară parazitare aceste paranteze în logica unei descrieri exacte, întocmai ca nişte căţeluşi care ţi se încurcă printre picioare“ – atrage atenţia, undeva, într-unul dintre poemele sale insolite – Piaţa cerului (1986) –, Nora Iuga; afirmaţia se cere citită, însă, în antifrază, pentru că toate acele paranteze ce par să perturbe „logica unei descrieri exacte“ nu sînt (niciodată la această autoare) „parazitare“.
ascultă cum plîng parantezele este, între numeroasele (şi atît de diferitele) cărţi ale Norei Iuga, singurul volum din care lipsesc parantezele (cu excepţia copertei, unde autoarea alege – oarecum ludic, oarecum ascetic – să-şi scrie propriul nume între paranteze drepte…). Lipsesc cel puţin aparent, la nivel grafic. Dacă nu cumva limitele acestor omniprezente/obsedante paranteze s-au extins, virtual, atît de mult, încît au sfîrşit prin a înghiţi întreg textul. În marea „paranteză“ a cărţii pulsează astfel o viaţă autentică, inseparabilă de literatură. Gravitatea şi melancolia invadează (ca şi în alte cărţi ale autoarei) o lume a carnavalului, a măştilor, a gesturilor funambuleşti, imprimîndu-i accente elegiace. Frînturi din versuri bine cunoscute (sau aluzii la Bacovia, Arghezi, Eminescu ş.a.) se întretaie cu frînturi din spoturi publicitare ori din mai vechi marşuri de război, cu imagini cotidiene sau cu fragmente de vis. Tot astfel cum se suprapun hărţi şi epoci, Bucureştiul anilor ’40, aflat sub ocupaţie germană, şi Bucureştiul de la începutul mileniului trei – mai înceţoşat, mai spectral, parcă, acesta din urmă decît oraşul vechi, dispărut de decenii bune în amintire. Imaginile par secvenţe dintr-un film, montate capricios. Sugestia filmică structurează, de fapt, volumul; împînzită de referinţe cinematografice (laolaltă cu cele literare) – „parcă-s Liz Taylor/ noaptea“, citim undeva –, cartea se deschide cu un text intitulat lights camera action, simetric cu poemul final, the end – o antifrază, totuşi, pentru că finalul rămîne deschis, ultimul cuvînt din carte fiind un verb: „ai înviat“.
Imagini din „filme“ diferite, întrerupîndu-se şi amestecîndu-se între ele, alternează cu viteza flashurilor fotografice. Asocierile par arbitrare; le guvernează însă o logică ascunsă, care le scoate de sub imperiul absurdului. Miza nu e desemantizarea (ca în utopia avangardiştilor radicali), ci, dimpotrivă, o reînvestire cu sens a existentului şi, concomitent, a poeziei. Cîte un element aparent secundar, ivit în ţesătura poemului ca din întîmplare, leagă pe dedesubt amănuntele disparate, compatibilizîndu-le, făcîndu-le să participe la un scenariu fantasmatic cît se poate de coerent. Astfel că, de pildă – ca într-un poem intitulat ochelarii din Germania –, galopul calului biciuit de surugiu pe străzile oraşului şi o pată imaginară de pe suprafaţa unei planete îndepărtate sînt, în mod firesc, imagini subsumabile aceluiaşi cadru, aceleiaşi realităţi; între acestea, fără legătură imediată: sugestia unui masacru („aici/ e o hartă. rîurile sînt roşii. pămîntul e/ roşu şi soarele“), apoi aceea a pregătirilor pascale („ei vopsesc ouă“), o despărţire („automobilul îţi taie umbra. te/ clatini. […] nu mai vii la hotel./ […] semeni cu altcineva“), o mînă ce deschide aleatoriu un dicţionar, la pagina despre planeta Jupiter („pe planetă se observă/ o pată. de culoare roşie şi formă ovală“) – toate aceste secvenţe fiind unificate de imaginea „roşului“ ce inundă lumea.
În ascultă cum plîng parantezele, expresia se eliberează de orice fel de podoabe – adjectivul e, de exemplu, cvasiabsent, folosirea lui se reduce ascetic la strictul necesar: indicarea culorilor sau descripţii precise; aici, adjectivele devin foarte rar epitete, şi atunci doar pentru a participa la o semnificaţie mai îndrăzneaţă („portjartierele/ Ţin în frîu. pulpe frenetice. năbădăioase./ o iau pe Şelari“ [s.m.]). Propoziţiile sînt scurte, succedîndu-se într-un ritm sacadat: „Corintul e-aproape. Corintul e-aici./ se-aude din strană. un cor de calici./ hai cară-te odată rimă deşucheată./ că nu-s poezie populară./ vine de departe uraganul. pe coasta Floridei./ chiar în ochiul oceanului. un vapor a orbit./ scoală-te Lazăre! zic. că afară ninge./ auzi cum se zbate hubloul. dă-i pace./ ştie el ce face“ (un vapor a orbit). Un flux oniric foarte atent controlat captează simplu, precis, dar cu multe şi stranii amănunte, frînturi dintr-o realitate polimorfă, mereu contradictorie, oscilînd – fără patetism – între cruzime şi inocenţă („înfig furculiţa în ochiul mielului. picură negru./ stropi mari pe geam. cad zăbrelele. unde-i înăuntru./ unde-i afară. noaptea îmi alunecă pe gît. ochiul mielului“). Din cînd în cînd, cîte o rimă perforează ludic-ironic corpul poemului. Un corp puternic, vital, care respiră prin toţi porii poezie adevărată.
Nora IUGA
ascultă cum plîng parantezele
Editura Cartea Românească, Bucureşti,
2016, 64 pp.