Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Viitorul ne-a ajuns din urmă
Valentin NICOLAU – Dumnezeu e în sens invers
- 19-10-2012
- Nr. 646
-
Lavinia BÂRLOGEANU
- PUBLICISTICĂ
- 15 Comentarii
Textele reunite de Valentin Nicolau în volumul Dumnezeu e în sens invers reprezintă scrieri jurnalistice, schiţe ale unei realităţi româneşti şi, mai ales, ale unor stări de spirit pe care, astăzi, aproape că nu ne mai vine să le asociem cu personajele publice care le-au generat. Fapte şi evenimente de care ne amintim foarte bine – în maniere colorate afectiv foarte diferit, în funcţie de cine este cel care îşi aminteşte – nu mai pot fi văzute, strict, ca aparţinîndu-le protagoniştilor, pentru că s-au autonomizat și s-au transformat în scheme de comportament social, uimitoare prin caracterul lor transpozabil şi reproductibil. Neliniştile, revolta, lehamitea mărturisite de autor chiar de la începutul volumului devin o grilă de lectură şi un mecanism de ascultare a vocii subterane a cotidianului românesc. Nici nu este de mirare: o societate nonraţională nu poate fi înţeleasă altfel decît prin inteligenţă afectivă, prin rezonanţă cu emoţiile – cel mai adesea negative – care dobîndesc independenţa şi forţa de a se manifesta autonom, ca şi cum ar avea un corp propriu. Imensa scenă românească – aşa cum vociferează ea în urechiile lui Valentin Nicolau – nu mai pare populată de personaje umane, ci de emoţii care devin personaje în […]
Dragul meu,
Iertare ca ma marturisesc, rusinat, dar n-am „citat” nimic, chiar m-a pus dracu’ de le-am scris, ieri, dupa ce am facut si ceva „din partea ailalta, a noastra”. Nu crezi ca dadeam si autorul, daca era cazul ?!Cat despre „porcu’ scuipat”, s-avem pardon, dar amatorismul meu inocent nu atrage (probabil nici nu ofera!) foloase. Iar „mesajul”, cat o fi, si din ce-o suna, e bun pentru unde l-am scris (cred eu). Las celor inzestrati de Dumnezeu sa scrie ce si cum iti place matale.
Cu bine
te rog de-a ma *scuza*: versificari din astea, pe cari le chiar citezi, mie nu mi se incadreaza pan’ notziunea de *poesie*…Ca, pentru *mine*, poesia tre’ sa *fie* poesie, nu numa’ sa „sune da pan’ coada”…
Ca, versificari *din astea* facea & porcu’ ala *scuipat*, n-asha?
Ca tzi-au *placut*, pan *mesaj*, hm: cui nu i-ar placea un *astfel de mesaj*? Cu poesia, insa, te rog d-a ma scuza…
Al tau,
Nea Marin
Mihnea, ai *pus un punct pe un „i”*, s-o *bine shtii*, cu:
>
Cred ca se refera la chestii „Junghiene”. Dar, s-o shtii (& io ma-ntreb, ca shi tine *daca* a fost *Jung* acela, io cred ca *ba*, ca la *vechii noshti greci* se decela deja „aplecarea” – nu ma-ndoiesc cum ca se pot „face praf” kile
da cerneala in directzia *asta*.
Shi da, mi-s d-acord cu intuitzia *ta* cum ca „afectu’ ” chiar „afecteaza” chiar „cunoashterea” – intr-un mod chiar *sensibil*. Pare mai putzin „vizibil” pan’ a mai abstracta dintre shtiintze (a ta, a mea), da-i chiar *acolea*, „afectu’ „.
Io chiar o *cred*: cum ca, adica, numa’ & numa’ cu „afect”
am putut a le scrie pe cele mai bune (ale mele).
Ca ma & *mir* cateodata, sa shtii. C-atunci cand *nu ma implic* „afectiv”, nu-mi „iese”, bre…
Interesanta discutzia, multzam pentru ea amandurora – adicatelea tzie & autoarei,
Nea Marin
Si-am intrat si-n UE,
Care ne-a dat cuie,
Si ne-a rastignit;
Si o cruce, sa ne puie,
Pe locul prestabilit.
Si duduia vaporul…
Era fericit poporul,
Au dublat si pensiile!
Toti munceau ogorul,
Asteptand subventiile.
Cand a sosit criza
Si s-a dublat miza,
A-nceput trosneala.
Nu mai batea briza…
S-a stricat tocmeala.
Au venit legi dure,
Unii au pornit sa-njure,
Au tipat si birocratii,
Era tot mai greu sa fure…
Au patit-o si „soldatii”!
Guvernul s-a mai si pripit,
Viteza l-a depasit.
N-a prea avut de-ales,
Pentru tot ce a gresit,
Ce-a semanat, a cules.
Dar ceva s-a schimbat:
Regulile, noi, au lasat
Urme in societate.
Iar instantele-au aratat
Ceva mai multa dreptate.
Si-a fost cam in van
Glontul din tavan.
I-a ramas mangaierea
Ca peste v’un an,
Va veni gratierea.
Razboiul s-a declarat!
Baietii-au turbat!
Doar a cazut omerta`!
Perdantii s-au adunat,
S-a amorsat vendetta.
Bietul stat de drept,
A fost cam luat de piept,
Si din greu s-a clatinat.
N-a fost prea intelept,
Caci multi s-au sesizat.
La ce ne-a folosit?!
Pamantu-i rascolit
Si-n suflete e ura.
Putinul ce-am cladit
E iarasi praf, si zgura…
Ne-am iesit din minti,
Ne-am luat inima-n dinti,
In decembrie; exasperati,
Am crezut in biruinti,
Exaltati-manipulati.
Am cazut in greu pacat
Daca am aplaudat,
Pentru ultima oara,
Cand sangele-a patat
Craciunul de-afara.
Ascunsi dupa ecrane,
Cu mana pe butoane,
Expertii ne-au lucrat.
Ne-au saturat de foame,
Cand nu ne-au impuscat.
In Piata Universitatii
Ne-am dus decisi, cu totii,
Sa nu lasam sa piara,
Faclia libertatii,
Din martira Timisoara.
Iar au aplaudat
Si pumnu-au ridicat
Multimile nebune,
Cand in oras s-a revarsat
Sinistra legiune.
S-a asternut democratia
Peste toata Romania.
Se termina curajul;
Se decreta hotia
Si triumfa santajul.
Si-au urmat Conventii,
S-au taiat ceva subventii…
Si s-a cam terminat
Pupat Piata-Dependentii,
Cum era de asteptat.
Iar noi am continuat
Ciclul nostru blestemat,
Cu nevoia de „tatuc”
Si iarasi l-am votat,
Pe vicleanul politruc.
Tatucul cel intelept
A scos specialistu-n drept;
Care ne-a ironizat,
Ne-a mai tras putin in piept
Si-a pus de colectionat.
Si din nou, televizorul,
A definitivat scorul.
Favoritul a clacat;
N-a fost orb, „chiorul”
Si l-a ridiculizat.
Multumesc mult. De doua ori. Apropo de « lectura in cheie arhetipala a realitatii romanesti descrise in eseurile lui Valentin Nicolau » aveti dreptate… acolo, in lumea arhetipurilor, m-am intrebat cum de l-am descoperit atat de tarziu pe VN, pentru ca, evident, impartaseam aceeasi revolta. Ar fi fost mult mai bine sa impartasim un alt sentiment, daca tot vorbim de inteligenta emotionala.
Dar , revenind la al doilea paragraf din postarea dumneavoastra, marturisesc ceva : daca as fi crezut ca pot sa « cochetez » cu critica literara, as fi scris despre « Povesti din al noualea cer »de Valentin Nicolau. Mi se par extraordinare, mai ales prima… Cand le-am citit, am gustat amar regretul de a cunoaste atat de tarziu un autor de raftul 1…
Ati intuit bine, in publicistica e apropiat de Cioran, in teatru, mai ales in « aplauze pentru Lena” e apropiat de Ionesco. Sunt doi Valentin Nicolau, eu il prefer pe acela despre care nu m-am simtit pregatita inca sa scriu si pe care imi doresc sa-l cunosc si sa-l inteleg.
Cat despre dumneavoastra, domnule Moroianu, pentru mine ati impus un standard la care privesc, in sus, de fiecare data cand trimit un articol la Obs. Revista nu ar fi la fel fara dumneavoastra.
PS : Touche
Cititoare ferventă a lui Jung, Lavinia Bârlogeanu reuşeşte o lectură în cheie arhetipală a realităţii româneşti descrise în eseurile lui Valentin Nicolau, realitate care ei însăşi i-a inspirat remarcabilul roman “apolitic, academic şi esoteric” Nodurile Lunii.
Junghiană la origine este, presupun, ideea rolului cognitiv al elementului emoţional, a “rezonanţei” dintre realitate şi emotivitate, conducând la ipostazierea facultăţii intelective pe care eram obişnuiţi s-o vedem numită “intuiţie”, dar pentru care este preferat termenul mai specializat de “inteligenţă afectivă”. Textul mi s-a părut însă, dincolo de reflexele intereselor şi formaţiei antropologice a autoarei, dovada clară a unei inconfundabile vocaţii de critic literar, un domeniu pe care, dacă s-ar hotărî să-l abordeze în mod sistematic, presupun că ar putea obţine rezultate la fel de importante ca şi în cele ale eseului şi ficţiunii cultivate până acum.
Cronica de faţă m-a făcut totodată să bănuiesc în publicistica dramaturgului şi omului de televiziune Valentin Nicolau calităţile unui moralist apropiat ca temperament şi tematică de registrul “depresiei active” a unor Cioran sau Patapievici. Că registrul acesta a generat totodată în “anii noştri” o adevărată retorică a disperării simulate şi a indignării ca formă de minciună cu mare succes la public, este desigur o altă chestiune, care de altfel nu poate decât da un plus de savoare curiozităţii de a parcurge efectiv volumul beneficiind de o atât de convingătoare prezentare.
PS N-am prea înţeles ce vroia să spună cititorul de pe forum (desigur un ins cu o gândire destul de atemporală şi indiferentă faţă de drama extrem de reală a societăţii noastre în derivă) pe care d-na Bîrlogeanu îl citează cu afirmaţia că actualul preşedinte n-ar fi “DECÂT răul mai mic” al peisajului nostru politic. (Fără să vrei, te gândeşti că dacă ai identificat “răul mai mare”, atunci particula
“DECÂT” nu prea-şi mai are rostul într-o alegere bazată pe raţiune, iar nu pe… inteligenţă emoţională!)
Oare spune, Autorul,
Si cum au mintit poporul
Unii, cu televizorul ?
Ori ca lumea l-ar descoase
Despre unele foloase
Trase de la …cel cu case ?
Sau de ce ALTE edituri
Ar fi niste sinecuri
Ale unor mari chiaburi ?
Poate insa, in final,
A vazut tot ce-i pe val
Si-a-nteles ca e … penal!
Exact in sens invers va asteapta un \”RAU MAI MIC\”.
Impartasesc dezolarea si lipsa de speranta. Desi nu-mi place tonul fatalist, parca e singurul posibil si adecvat. Asa ca are dreptate Nea Marin: excelent titlul si „tratarea”
Crin a subminat puternic statutul de „mascarici paradigmatic”, cum il numiti pe Basescu. Trebuie sa spun ca si eu ma simt ca un bou, vorba domnului Schafir
draga autoareo!
Shi, nici „tratarea” nu mi se pare mult mai „prejos”.
Dar, videtzi, nu-s *tatzi* de parerea mea (a Dvs.), nu-s *tatzi* chiar *atat* da *pesimishti*. Cu toate ca, cu „optimishtii ashtia” ni se „re-construeshte” Romania, *chiar azi*…
Cele bune & sanatate,
Nea Marin
Cronica si cartea recenzata sunt foarte in spiritul scrisorii domnului Schafir. Pana unde poate merge acest rau? Am sa citesc cartea. Sunt curios in legatura cu succesiunea raului
Imi place cronica. In cheia cu care ne-ati obisnuit. Iar cartea pare foarte curajoasa
Pacat ca lucrurile stau chiar asa. Dar daca ne multumim doar sa constatam sau nici macar atat,daca vrem sa fugim de lumea noastra, asa cum este ea, putem constata ca spirala mizeriei si a imposturii e fara limite