Vînătoare de licurici

În cazul lui Yasunari Kawabata (singurul scriitor japonez care a cîştigat Nobelul), destrămarea tragică a propriei familii – cu inerentele traume suferite de copilul rămas orfan de la trei ani –, precum şi experienţa războiului au devenit elemente autobiografice care i-au infuzat întreaga operă, căpătînd cel mai des forma insecurităţii emoţionale şi a distanţei pe care personajele sale o resimt acut faţă de alte fiinţe, condamnate fiind la izolare irepresibilă. Şi epica romanului Lacul (1934) se ridică pe imagini ale încordării şi ale chinuitoarei singurătăţi. O copilărie dureroasă (marcată de moartea suspectă a tatălui dispreţuit de familia mamei), dar şi experienţele erotice dureroase ale protagonistului, profesorul universitar Ginpei Momoi, duc la scurtcircuitări ale psihicului, la un flux incorent al vieţii trăite şi retrăite. Kawabata recurge la un stil al concomitenţei prin scindarea vieţii afective şi reflexive pe mai multe planuri temporale, prin tranziţii bruşte şi în acelaşi timp subtile. Fluxul conştiinţei face ca în mintea tînărului să se suprapună psihotic femeile prezentului cu cele care i-au bîntuit trecutul. Atracţia patologic-irepresibilă îl transformă pe bărbatul de 34 de ani într-un urmăritor cvasisomnambulic ce se lasă ademenit şi purtat pe urmele unor tinere frumoase, fără putinţa de a se împotrivi. Un abis […]