Vinovăţie şi putere după 1989

Cînd a apărut, în 2004, romanul lui Gheorghe Crăciun Pupa russa fixa un reper în istoria literaturii contemporane: lua sfîrşit, atunci, o epocă literară, marcată de un amestec (benefic, în fond) de discursuri narative dintre cele mai eterogene. Postmodernismul, adoptat, adaptat şi teoretizat de unii dintre membrii marcanţi ai Generaţiei ’80, era respins de scriitorii afirmaţi după căderea comunismului, aflaţi în căutarea unui nou limbaj romanesc şi, implicit, a unor teme care să facă diferenţa în raport cu tot ceea ce se scrisese pînă atunci. În primul deceniu postdecembrist, literatura nu s-a mai aflat în topul preferinţelor cititorilor, ci memorialistica, şi asta nu dintr-un capriciu al publicului, ci din nevoia de a recupera o istorie ascunsă, după o jumătate de secol de dictatură comunistă, care-şi făcuse un titlu de glorie din ştergerea memoriei şi redesenarea realităţii. Pupa russa apărea în contextul unei timide reveniri a interesului pentru literatură şi punea punct postmodernismului românesc, deschizînd, totodată, un nou drum în proza contemporană: Crăciun recupera, cu mijloacele ficţiunii, istoria deceniilor comuniste, făcînd din Leontina Guran un personaj iconic al ratării existenţiale, într-o lume în care Istoria aneantiza individualitatea.   Cu Pupa russa, romanul românesc intră în zodia explorării narative a societăţii comuniste, […]