Există cărți ale căror istorie (atît cea din laboratorul de creație al autorului, dar mai ales cea de după publicare) și devenire în timp sînt semnificative aproape în aceeași măsură ca propriul conținut. Mici opere morale a lui Giacomo Leopardi este, în planul literaturii italiene, dar și universale, un astfel de exemplu. Iar în acest sens, ar fi de-ajuns să urmărim diferența frapantă dintre receptarea de la momentul publicării și cea contemporană. În 1827, anul primei ediții, cartea „cea mai dragă ochilor“ săi – așa cum singur o numea – se dovedește „greu de înțeles, inactuală – în sensul în care nu se potrivea cu spiritul pozitiv și progresist al începutului de veac XIX, în Italia –, dacă nu chiar subversivă“ (Novella Bellucci în prefața ediției românești), un volum incomod, pe care cenzura nu va întîrzia să-l ia în cătare. Leopardi este un om dincolo de timpul său, așa că receptarea cuvenită cărții sale se va produce abia un secol mai tîrziu, recuperată fiind de generațiile intelectuale și literare inter- și postbelice, cu Italo Calvino drept reprezentant, care o și numește „cartea fără seamăn“, revendicîndu-se complet din ea.
Întoacerea la Recanati
Atunci cînd o scrie, cel puțin partea cea mai consistentă (adică primele 20 de dialoguri, cărora le adaugă alte patru), Leopardi are numai 26 de ani și se află din nou la Recanati – mărginitul și claustrofobicul orășel natal –, după cele șase luni petrecute la Roma. Lucrează intens timp de zece luni, în trena dezamăgirii produse de experiența Romei, un oraș pe care îl dorise mult și pe care acum îl judecă superficial și depravat, cu o elită intelectuală inconsistentă și frivolă. Rezultă o carte cu totul aparte, întemeiată pe lecturile lui extrem de vaste în toate domeniile, dar fără vreun precedent literar direct, fie el italian sau european, o carte care îi topește filozofia, de acum matură, într-o multitudine de formule literare tratate fiecare între serios și parodic. O culegere de 24 de texte, de mici piese literare turnate într-o diversitate impresionantă de forme și stiluri, cu o tematică deopotrivă variată și unitară, în care diferitele registre se contaminează și se potențează reciproc, o carte „de visări poetice, de închipuiri și de capricii melancolice“, așa cum el însuși spune prin vocea personajului său din Dialogul lui Tristan cu un prieten.
Or, tocmai acest caracter speculativ al volumul este ceea ce nu pot înțelege și accepta contemporanii săi. Pentru că vorbim despre o carte „de un experimentalism îndrăzneț“ atît în planul formei, cît și al conținutului. În cazul celui dintîi, Mici opere morale propune un mozaic de forme: de la dialog (formă dominantă, prezentă în 16 dintre cele 24 de piese, inspirat de dialogurile desacralizante ale grecului Lucian din Samosata, însă depășindu-le ca substanță și virtuozitate stilistică), la elogiu, la parabolă, memorabilia, la proza de inspirație birocratică, la pastișa literară, la sceneta teatrală etc. O proză totodată poetică, lipsită însă de structura teleologică a narațiunii, caracterizată prin fragmentarism și precaritate, dominată de ironie, în diversele sale registre (de la zeflemeaua benignă la grotesc și sarcasm). Așadar, un mozaic formal foarte variat, dar cu o remarcabilă intertextualitate: teme reluate, amplificate, nuanțate sau lămurite ulterior în cu totul alt registru decît cel inițial.
În planul conținutului, experimentalismul, sau mai bine zis subversivitatea, rezidă în poziționarea în răspăr cu viziunea dominantă a vremii sale, autorul proclamînd ceea ce consideră drept condiția fundamentală a omului, și anume: nefericirea sa funciară, într-o epocă în care Constituția Statelor Unite prevăzuse de-acum „dreptul la căutarea propriei fericiri“. Mici opere morale propune o perspectivă strict laică, în afara oricărui discurs spiritualist, teleologic sau metafizic, punîndu-l pe om față în față cu o natură de care s-a îndepărtat iremediabil, prin descoperirea adevărului științific și căreia îi este de fapt complet indiferent. Leopardi are, de aceea, o atitudine polemică și accentuat ironică la adresa societății contemporane lui, nu doar din pricina superficialității și a agitației ei sterile, dar șidin cauza iluziilor ei nefondate, de care continuă să se agațe în ciuda tuturor evidențelor oferite de rațiune.
Deși singular printre contemporani, Leopardi nu se retrage totuși într-un turn de fildeș al poeziei. Dovada este chiar acest volum, care privește direct problemele, cusururile și infirmitățile societății timpului său și, am putea foarte bine adăuga, pe cele ale timpului nostru. Protagonistul său este omul, dar nu oricum, ci omul ca trăitor și deopotrivă creator al modernității, al unui timp sfîșiat de contradicții și care continuă să se amăgească cu iluzii și să caute prin subterfugii fericirea care nu îi este dată neamului omenesc, o modernitate, în detalii și în lipsa de substanță, izbitor de asemănătoare cu a noastră. Cartea sa se folosește de ironie și satiră (dar și de mult rîs) și pentru a înfiera decăderea lumii prezente în raport cu virtuțile lumii antice în umbra cărora (cu melancolie) crescuse și se cultivase.
Hrănit, pe lângă filozofiile practice ale Antichității, cu materialismul ateu al Iluminismului, Leopardi consideră că omul modern, lipsit de cele două mari legături care îi justificaseră pînă atunci existența (comunicarea intimă cu Natura și sensul vieții conferit de Dumnezeu), se găsește complet gol în fața propriilor gînduri și a propriei conștiințe. Este un marginal al existenței cosmice, infinite și de nedescifrat, are o natură iremediabil imperfectă și o existență lipsită de sens. Totuși nihilismul leopardian propune două magnifice compensații: una este demnitatea – pe care o conferă recunoașterea bărbătească a adevărului devastator al condiției umane, așa cum lămurește Tristan, în Dialogul lui Tristan cu un prieten; cealaltă este solidaritatea – așa cum, în Dialogul lui Plotin cu Porfir, afirmă Plotin: afecțiunea pentru prietenul tău, pentru omul drag de lîngă tine, rămîne ultimul bastion, din care viața, cu mizeria și lipsa-i de sens, merită a fi îndurată.
Prietenia și grija față de celălalt, de a nu le produce suferință celor dragi, apropiați, reprezintă ultimul argument folosit de Plotin, cînd toate celelalte au căzut, împotriva dorinței de sinucidere a lui Porfir. Ceea ce înseamnă, într-o anumită lumină, o împuternicire a omului, capabil să genereze prin propriile-i forțe dacă nu un sens, cel puțin o legitimarea vieții, fie și unei vieți precare, înscrise strict în cercului lumii acesteia, singura la care avem acces. O „nădejde stranie“ sau o „alchimie a răului“, cum numea criticul Dan C. Mihăilescu această atitudine leopardiană (în cadrul Serii Italiene dedicate volumului) de prefacere a răului în aurul îndemnului la afecțiune și demnitate.
O carte autosuficientă, care n-are nevoie de ghidajul autorului său pentru a-și croi drum în lume, așa o considera Leopardi, de aici și refuzul lui de a-i scrie o prefață care să amortizeze șocul pe care trebuie să-l fi provocat publicului timpului său. Dreptatea i-a făcut-o tot timpul, căci Mici opere morale nu numai că a ajuns să aibă recunoașterea pe care o merita, ci a devenit şi o sursă de inspirație sau reper pentru numeroși autori italieni marcanți, dar și pentru scriitori din alte spații. Umberto Eco vorbea, într-un articol despre cum cărțile au timingul lor atunci cînd intră – prin intermediul traducerii – într-o altă cultură decît cea care le‑a generat. Se pare că observația este la fel de valabilă și pentru operele propriei culturi: sînt scriitori al căror public predilect este posteritatea, care vor intra în canon și vor fi asimilați ca idei sau scriitură abia după ce timpul lor fizic se va fi încheiat; scriitori care privesc dincolo de dominanta veacului lor, pe care o validează istoricește tocmai prin critica adusă și prin poziționarea în răspăr, epocă pe care o depășesc și o direcționează spre o țintă mai îndepărtată. Unul dintre aceștia este cu siguranță Leopardi cu această minunată cărticică.
Giacomo LEOPARDI
Mici opere morale
Traducere Oana Boșca-Mălin
Editura Humanitas, colecția bilingvă
„Biblioteca Italiană“