Visez la un loc fericit al imaginii

Atunci cind iti dispare un prieten se pierde o parte din zestrea afectiva adunata impreuna. Atunci cind iti dispare un prieten artist ai sentimentul ca esti vaduvit de mult mai multe. Se implinesc 15 ani de cind Octav Grigorescu a luat alt drum decit cel pe care il incepusem impreuna, inca de pe bancile scolii. Si-a lasat neincheiate ciclurile de gravuri, de desene, ilustratiile de carte si picturile, care reprezentau obsesiile si iubirea vietii lui. Si-a lasat in urma, prea devreme, partenera de viata, feciorul, prietenii si fratii, studentii, cu amaraciunea unor dialoguri neincheiate si care si-au pastrat reverberatiile peste ani. Era un personaj aparte in peisajul cultural romanesc al anilor ’70-’80. Discret, tacut, de o timiditate excesiva, ce ascundea, de fapt, o forta spirituala si o pasiune creatoare extraordinare, Octav Grigorescu a fost, poate, cel mai inzestrat om al artei din generatia sa. Grafician cerebral si grav, pictor, gravor, poet seducator si filozof profund, meloman, stia sa opereze intre atitea elemente alogene, acumulate intr-o viata de cautator al adevarului si frumosului, selectii temeinice in vederea alcatuirii unor sinteze negrabite. S-a nascut la 22 mai 1933, intr-un cartier linistit al Bucurestiului, intr-o casa pitoreasca, pe strada Vasile Alecsandri 22, la […]