După consemnarea stagiului american ratat din Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, după evazionismul fantasy & S.F. din Fairia, o lume îndepărtată și scurtmetrajele neorealiste din Numele mierlei (Kosovo, în limba sîrbă…), Radu Pavel Gheo a dat, în Noapte bună, copii!, ceea ce mulți comentatori au considerat a fi, pe drept cuvînt, romanul „generației decrețeilor“ și al frontierei dintre două lumi: captivitatea ceaușismului tîrziu și visul occidental, adolescența anilor ’80 și maturizarea deziluzionată – eventual dezumanizată – a postcomunismului. În fapt, de la calomniații Medeleni, trecînd prin Întoarcerea din Rai și Huliganii ale lui Mircea Eliade și Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, nici un scriitor român nu a conferit în asemenea măsură identitate literară unei tinere generații, cu fantasmele, valorile și experiențele ei definitorii, cu stilul ei de viață. Noul roman al lui Gheo, Disco Titanic, oconfirmă la un nivel calitativ comparabil, dar dintr-un alt unghi de vedere, cu deschidere spre conflictul ex-iugoslav.
Spuneam cîndva – la o manifestare a FILIT, dacă nu mă-nșel – că în imaginarul acestui autor se manifestă o dublă tendință: una evazionist-rebelă, de fugă din propria identitate către mirajul unei utopii eliberatoare; și o alta nostalgic-regresivă, ca nevoie de întoarcere acasă. Ambele aspirații sînt sortite eșecului (spre cîștigul literaturii!): paradisul rîvnit se transformă invariabil într-un coșmar, evadarea, ca și întoarcerea, se dovedesc imposibile, iar istoriile protagoniștilor stau sub semnul basmului Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Aceeași dublă tendință se regăsește, la cote foarte înalte, și în Disco Titanic. Mihaela Ursa a sesizat judicios, într-unul dintre primele comentarii pe marginea cărții (despre care au mai scris, între timp, Bogdan-Alexandru Stănescu, în Observator cultural, și Mihai Iovănel, în Scena9), caracterul de diptic al proiectului din care face parte: mediile disco și new romantic ale adolescenților timișoreni din anii ’80 sînt, într-adevăr, aceleași cu cele din Noapte bună, copii!, iar cei doi fugari peste graniță (Leo și Cristina) din Noapte bună, copii! sînt pomeniți admirativ, în treacăt, de tinerii din Disco Titanic. Însă evadarea nu mai e de data asta clandestină și nu mai are drept țintă „visul american“; în locul ei, avem o vacanță legală, de familie, într-o vecinătate emancipată: la Split, pe malul Adriaticei. Cu precizarea că paradisul orașului estival dalmat din august 1989 se transformă, revizitat după 22 de ani de familia fostului tînăr Vlad Jivan, într-un cadru horror, bîntuit de fantome ale răzbunării și cruzimii. Iar Iugoslavia post-titoistă, în care Slobodan Miloșevici nu-și dăduse încă măsura, lăsase deja în urmă o Croație marcată încă, în memoria colectivă, de un război cu atrocități inimaginabile.
O vecinătate bănățeană frapantă a cărții de față ar fi de găsit în Trilogia Corso a lui Daniel Vighi (un precursor și mai îndepărtat fiind Femeia în roșu). Numai că, în timp ce la Vighi eposul se diluează adesea în efecte experimentale, stilistice și poematice sau se pierde, voluptuos, în detalii anodine, minimaliste, la Gheo totul e subordonat forței epice și Poveștii. RPG e un storyteller de vocație, iar calitățile cinematografice ale narațiunii – redutabile – nu sînt dirijate spre confecționarea unor filme formaliste și statice, ci a unor superproducții dinamice, de impact afectiv, în care naturalețea replicilor și autenticitatea detaliilor se combină cu densitatea reconstituirilor istorice, geografice și mentalitare, dar și cu fantezia, cu schemele basmului și ale mitului. Regia compozițională e mereu ingenioasă și dezinvoltă, cu rasturnări de perspectivă și schimbări de registru, cu dezvoltări surprinzătoare, dar mereu motivate ale intrigii, conduse într-un suspans progresiv pînă la limita terifiantului. Nimic previzibil pînă la ultima frază – prefer să las însă cititorului plăcerea de a descoperi singur surprizele acestei cărți magnetice și destabilizante. Gheo este și aici, ca și în Noapte bună, copii!, un excelent creator de personaje (în special cele feminine sînt remarcabile) și de relații interumane în interiorul unor confrerii sau găști ale tinerilor – nuclee ale spiritului de generație, în fond. Reunirea, la baschet, a unui cvartet de prieteni veterani din Timișoara, Vlad, Vivi, Loți și Cornel, deschide emblematic romanul. Tot patru prieteni – Vlad, Boris, Frane și Renato – vor fi protagoniștii aventurii estivale de la Split, iar gașca din liceu a lui Vlad era tot de patru. Elementele de roman popular și pop dețin o pondere substanțială (dincolo de hiturile occidentale familiare pentru orice adolescent al epocii, Gheo nu are concurent, printre scriitorii noștri, în cunoașterea pop-ului ex-iugoslav, familiar tinerilor bănățeni).
Perfect ecranizabilă pe ansamblu, această narațiune plină de viață rulează în prima ei parte secvențe dramatizate și montaje filmice joviale; treptat însă, exuberanța ludică și comică începe să se întunece, lăsînd locul tot mai mult unei melancolii apăsătoare, apoi unui dramatism devenit, spre final, apocaliptic. Viața liceenilor și a studenților de la finele epocii Ceaușescu și Revoluția din Decembrie 1989 sînt prinse în cadre high fidelity, ca și transformările tranziției postcomuniste, cu escrocii și îmbogățiții ei proveniți din vechea Securitate (truculentul dom’ Vergil, un Gore Pirgu al tranziției), cu inadaptații și loserii ei (blazatul Loți, prietenul din adolescență al lui Vlad, dar și, în alt plan, profesorul de istorie Socolaru, fostul turnător din liceu al lui Vlad). Nu lipsesc secvențele bonom-satirice de viață literară, cu precizarea că, dacă în Noapte bună, copii! ele vizau în special mediile scriitoricești ieșene, aici au în prim-plan lansarea, la Timișoara, a unei cărți de poezie a Emiliei Jivan (n. Olteanu), frumoasa soție olteancă a protagonistului principal Vlad Jivan; o lansare, în felul ei, de pomină, al cărei invitat și jolly jocker este chiar Radu Pavel Gheo. Portretizat fidel și cu umor („un ochelarist blond și creț, înăltuț și cam aplecat de spinare“), acesta joacă un rol de dispecer narativ: recomandîndu-i, la cina festivă, lui Vlad să-și petreacă vacanța de vară la Split, Gheo îl trimite – ca un agent al destinului… – într-un trecut blestemat, care îi face semne şi îl cheamă, spectral, înapoi. Narațiunea atinge în asemenea momente limita fantasticului. Nu doar vacanța dalmată din vara lui 1989 îl bîntuie însă pe Vlad, ajungîndu-l din urmă, ci și alte amintiri inavuabile – posibila ucidere a unui milițian la Revoluție sau semnarea, prin șantaj, a unui act de colaborare cu Securitatea la începutul facultății, ca urmare a denunțului făcut, după un alt șantaj, de profesorul Socolaru pentru transformarea, în timpul unei ore de istorie, a imnului național din manual într-o poezie pornografică, prin modificarea unor cuvinte („Trei chiloți cunosc pe lume“)… Arta lui Gheo stă în comutarea subtilă a memoriei către medii din altă viață, din realități paralele, unite intim prin misterioase căi subterane.
Titlul romanului, trimițînd la o fostă discotecă din Split a armatei iugoslave (spațiu care există și azi, aflăm din Mulțumirile finale ale autorului), funcționează ca o metaforă ideală: primul său termen trimite la reveriile disco ale tineretului est-european din anii ’80; al doilea – la catastrofa sa identitară. Lumea multietnică a tinerilor bănățeni sau iugoslavi, cu un trecut moharhic austro-ungar sau federativ în spate, are un corespondent în lumea la fel de multietnică de pe vaporul scufundat în 1912 în apele Atlanticului, cu petrecerile și inconștiența hedonistă de rigoare. Ne putem întreba, totuși, care e aisbergul de care se lovesc visele acestor tineri maturizați traumatic. Răspunsul trebuie căutat la un nivel de adîncime al romanului, acolo unde Răul, culpa îl ajung din urmă pe protagonistul întors la locul faptei. Ceea ce distruge viețile și iluziile foștilor tineri este chiar ceea ce-i adusese împreună: nevoia comună de apartenență, de identitate, de trăire plenară, apărată însă printr-o violență primară. Un fel de rădăcină a tribalismului politic, motivată antropologic. Dimensiunea politică e omniprezentă în acest roman în care protagoniștii discută enorm pe teme identitare – timișorenii îi disprețuiesc pe „miticii“ moldoveni sau olteni (deși se căsătoresc cu oltence sau moldovence, ca Vlad sau Gheo), își afirmă mîndri superioritatea pretins civilizată și tolerantă, contestă, în numele ei, centralismul Bucureștiului, își caută pedigriuri istorice de tot felul etc. Mînat de o furie resentimentară aparent greu explicabilă, dar ale cărei resorturi obscure se luminează pe parcurs, Vlad pledează obsesiv pentru independența Banatului, fiind temperat cînd de amicul Claudiu, cînd de Gheo. Asemenea impulsuri secesioniste – generate de o dramă personală – pălesc însă pe lîngă experiențele amicilor croați, marcați de un război interetnic teribil (putem vedea aici și un avertisment cu bătaie mai lungă, în direcția retribalizărilor contemporane). O ieșire exasperată a Emiliei într‑o discuție cu soțul ei, într-un moment-cheie al cărții, exprimă elocvent resorturile profunde, incontrolabile, ale distrugerii și autodistrugerii (aisbergul interior de care aminteam…):
„– Și tu, ca și ăștia! […] Banat independent, Croație independentă. Ne-am săturat de ticăloșii care ne conduc, vrem să fim liberi, noi ne descurcăm singuri. Să scăpăm de ei, de ăilalți, să-i omorîm. Că pînă la urmă la asta se ajunge: să omorîm! […] Vă faceți o gașcă, bateți, omorîți, mergeți la război, vă apărați patria, țara, vă apărați femeile, ce contează? Așa faceți! Vă place. Bătăi, omoruri. […] Contează că faceți ceva măreț, despre care să povestiți tot timpul… dacă scăpați vii. Cum am apărat-o pe Marina, cum ne-am eliberat patria, cum am murit la revoluție. Dar pînă la urmă tot la căcatul ăla se ajunge: că omori oameni. Și după ce i-ai omorît, nu mai ești cum ai fost“.
Performanța autorului stă în a privi totul, cu maximă naturalețe, de la nivelul uman-prea uman al protagoniștilor, ceea ce împiedică narațiunea să alunece în tezism. La fel ca în Noapte bună, copii!, există și o pronunțată dimensiune tragică, după cum există și o dimensiune speculativă pronunțată: pe lîngă scufundarea în trecutul recent, precomunist (nu fără unele trimiteri mai vechi, imediat posthabsburgice), pe lîngă rememorarea, la Split, de către Vlad, Boris, Frane și ceilalți a conflictului ex-iugoslav, întîlnim la un moment dat și o insolită proiecție în viitor, prin intermediul unui istoric straniu. Venit de niciunde, acesta îi oferă spre editare lui Vlad Jivan o… Scurtă istorie a Europei în secolul al XXI-lea (2010-2100), amplu documentată, cu modificări verosimile de frontiere geopolitice și secesiuni multiple de provincii istorice. Un prilej pentru rememorarea, de către Vlad, a lecturii unui roman SF de Philip K. Dick, Omul din castelul înalt, despre ucronia unei lumi în care Germania nazistă și Japonia au cîștigat Al Doilea Război Mondial. Scriitorul american apare evocat și cu o povestire din almanahul Anticipația 1987, Ne putem reaminti totul pentru dumneavoastră, pe care liceanul Vlad, viitor politehnist, o preferă pentru efectul ei relaxant, similar emisiunilor iugoslave, „chinului plăcut“ din Un veac de singurătate… Am putea aminti, la rigoare, și alte clou-uri, cum ar fi, de exemplu, analogia la distanță dintre baschetbaliștii amatori Vlad (bănățean cu ascendență maternă sîrbă) și Boris (prietenul său croat de vacanță, concurent la grațiile tinerei Marina), cu tandemul de succes din NBA dintre sîrbul Vlade Divaț și croatul Drajen Petrovic (tandem destrămat, nota bene, de conflictul iugoslav). Singurul meu regret e legat de faptul că numeroasele replici sau expresii în sîrbo-croată sînt redate fără traducere în subsol. Pentru cititorii români care nu cunosc limba sau limbile în cauză este, totuși, frustrant…
Un roman de categoria grea, unul dintre cele mai puternice care s-au scris la noi în ultimele două decenii, un roman vizionar și destabilizant despre destrămarea unor lumi și prăbușirea unor iluzii colective. Cei care cred că generația 2000 a obosit ar face bine să-l citească. E una dintre cărțile ei mari și definitorii.