Un frumos și incitant titlu, Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și Dosar CNSAS 1941-1945 (Editura Corint, 2017, Colecția „Istorie cu blazon“, coordonată de Filip-Lucian Iorga, traducere din limbile franceză și engleză și note de Alina Pavelescu, traducere din limba germană de Corina Petrescu, prefață – emoționantă evocare! – de Mihai Brâncoveanu), găsește Alina Pavelescu pentru a o relansa pe Martha Bibescu într-o actualitate care o ignoră. Născută Lahovary, într-o familie care a marcat istoria Țărilor Române, devenită Bibescu prin mariajul cu prințul George Valentin Bibescu – os domnesc, la rîndul lui –, Martha Bibescu a fost o figură de prim-plan a istoriei României moderne. Sub toate aspectele. Îndeobște se cunosc bine mai toate momentele importante ale unei biografii împănate cu evenimente de prim rang. Politice, diplomatice, literar-culturale, sentimental-amoroase – nimic nu i-a fost străin unei femei care a știut să se folosească și să se bucure de ceea ce numim, uneori abstract, viață. Numeroase biografii și monografii care i-au fost dedicate ne-au făcut să fim părtași la multe detalii ale unei vieți trăite intens. Cărțile ei, scrise în limba franceză, s-au bucurat de notorietate în epocă. Posteritatea însă a fost mai ingrată. Parțial, avem și în limba română cărțile ei, dar o ediție de autor, necesară, lipsește. Și totuși.
Și totuși, iată că mai sînt destule detalii, povești mai puțin cunoscute legate de viața și de multiplele ei activități. Detalii ce vin spre noi prin decopertarea unei vaste corespondențe, doar parțial publicate, și, mai ales, prins scoaterea la lumină a unor documente clasificate ca secrete, ani de-a rîndul. Este meritul Alinei Pavelescu – arhivist și istoric, cu un doctorat în științe politice la Institut d’Études Politiques de la Paris, director adjunct la Arhivele Naționale ale României (nu în ultimul rînd, o realmente talentată prozatoare) – acela de a scotoci printre documente și de a le scoate la lumină. Un foarte lămuritor capitol introductiv, „Martha Bibescu și vocile Europei“, ne oferă o bună situare într-un context mai larg a corespondenței Prințesei – mai ales a corespondenței primite; un „Prolog“, la fel de bine-venit, conține cîteva pagini inedite de note de călătorie din 1938, iar un „Dosar informativ“ ne pune în contact cu fel de fel de note pe care variate surse (Rudi, Gaull, V, diverse agenturi de informații) le furnizau SSI-ului. În grupajul „Corespondență“ găsim numeroase și importante nume de emitenți: prințul moștenitor Wilhelm, academicianul Louis Gillet, Abatele Mounier, Eleanor Roosvelt, consoarta președintelui SUA, Stéphane Vlasto, un apropiat colaborator al Marthei Bibescu, diplomați precum Renato Bova și Rojas y Moreno. Avem extrase de presă, ciorne de scrisori. De citit cu voluptăți proustiene, mai ales că „Albumul“ ce încheie cartea conține numeroase clișee, multe inedite; pe lîngă portretele atent studiate și realizate la Mogoșoaia, avem multe instantanee în care, în afară de Martha Bibescu, apar figuri pitorești precum Taher Pașa și Radu Cuțarida, ministrul României la Cairo, în 1930, marchizul Lefèvre d’Ormesson și Lord Lloyd. O lume care nu mai e, dar reînvie, fascinant (pentru mine, cel puțin), pentru cîteva ore de lectură măcar.
Un autor bun, dar care nu a reușit niciodată să mă entuziasmeze, a fost pînă mai ieri britanicul David Lodge. L-am înțeles mai bine după ce i-am citit și comentat Jurnalul – omul e echilibrat, cu picioarele pe pămînt, n-a vrut în veci să devină vedetă internațională, a scris mereu bine, fără derapaje și sincope, prestigiul său s-a acumulat în timp, ca și prețuirea criticii și admirația marelui public, și-a trăit viața așa cum i-a fost dat, cu bucurie, fără patimi și resentimente, nu prea are nimic de ascuns etc. –, pentru ca acum, abia acum, citindu-i un volumaș de proze scurte, să fiu realmente entuziasmată. Și să le recomand celor care pleacă în concediu, dar și celor care rămîn acasă (eventual pentru a urmări Turul Franței sau Jocurile turneului de la Wimbledon) să citească – nu fără voluptate! – cele opt texte din Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri (Editura Polirom, 2017, cu o prefață, dar și, ceva mai rar întîlnit, cu o postfață a autorului, traducerea din limba engleză și notele aparținîndu-i prolificului prozator și experimentatului tălmăcitor Radu Paraschivescu). Ce naiba să faci vara dacă rămîi în București? Citești. Sau ieși la o cofetărie sau la o berărie. Ai de ales.
Cînd eram mică, de-abia așteptam să fiu dusă la cofetărie. Wow, ce de bunătăți! Iar acum, strîmb din nas la orice prăjitură. Asta are prea multă frișcă, cealaltă e plină de ciocolată, mai nu știu care conține nu știu cît la sută nu știu mai ce, parcă nici nu-ți vine să te mai atingi de vreo prăjitură. Iată o listă de bunătăți care odinioară îmi produceau mari bucurii: ecler, savarină, amandină, indiană, joffre, cremșnit, mascotă, choux ŕ la crème, tiramisu, baclava, krantz, doboș, dilplomat, mareșal, tartă cu fructe… Cum nu mai am azi la îndemînă astfel de „otrăvuri“, măcar le pot compara cu minunatele proze ale lui David Lodge. Ia să vedem cum le putem distribui pe categorii de povestiri. Povestirea și prăjitura. E un joc pe care îl propun după ce am citit de două ori prozele din acest volum, fără să pun gura pe vreo prăjitură. Mă întreb de ce oare au dispărut grădinile de vară, unde mă ducea, serile, bunicul meu la filme. Parcă era o altă atmosferă decît prin răcoroasele săli de cinema de la mall-uri, unde, cînd ți-e lumea mai dragă, la o tandră îmbrațișare pe ecran, auzi insistentul rumegat de pop corn. În fine, poate sînt eu prea sensibilă. În nici un caz cu povestirile lui David Lodge. Nu le povestesc, opt cu totul, una mai tare și mai dulce decît alta. Și ca teme, și ca scriitură, și ca tot. Fiecare cu alt gust de prăjitură. Sînt o mare amatoare de dulciuri și nu mă pot abține de la ele, oricîte sugestii contrare ar veni de la nutriționiști. Avem, de exemplu, o povestire ca un ecler proaspăt pus pe farfurie (Zgîrcitul), o alta ca o tartă cu fructe, cu zmeură și afine (Prima mea slujbă), un joffre, mic și cu un intens gust de ciocolată (Unde clima-i tropicală), o savarină cu frișcă delicioasă (Hotel des Seines), cu care mereu mă murdăream pe rochiță, spre disperarea mamei… Chiar nu mai mîncăm dulciuri pentru că au prea mult zahăr și nu mai citim povestiri pentru că nu mai avem timp decît pentru teme grave ale justiției, ale Europei sau ale umanității? Nu știu ce să mai zic. Ar fi păcat. Faceți-vă timp pentru povestirile lui Lodge. Dacă nu vă plac, îmi puteți scrie de ce. Sau cum mai stați cu glicemia. După postfața lui Lodge, urmează un Hommage adus de Philippine Hamen lui David Lodge, pentru colaborarea lor în sprijinul bărbatului care nu vrea să se dea jos din pat. Să-i inventăm o nouă prăjitură. Oare ce nume să-i dăm? Lodge, of course, de ce nu?
Olivier Bourdeaut (scriitor francez, născut în 1960, la Nantes) debutează în 2016 cu En attendant Bojangles, volum tradus recent și la noi. Așteptîndu-l pe Bojangles (Editura Nemira, 2017, traducere – susținută de Institutul Francez – și note, extrem de neobișnuit de erudit-pedante, de Alice Georgescu) este titlul unei piese muzicale interpretate de Nina Simone. Piesă muzicală apreciată de părinții naratorului, mari amatori de dans, mari amatori de bucurii simple. O piesă ca un laitmotiv wagnerian pentru un text care sare mereu de la un trecut consemnat de jurnalul tatălui și face „pod“ cu cele relatate de fiu despre o mamă cam sucită. În fond, se repovestește o istorie de dragoste intensă și capricioasă dintre părinții unui băiat care, s-ar zice, nu are altă ocupație decît să studieze și să noteze comportamentul părinților. Cu un evident iz autobiografic, romanul este extrem de bine condus, părțile expozitive fiind flancate discret de cele analitice. E lumea europeană postbelică, unde bucuriile gastronomiei și acea joie de vivre tipic franceză se conjugă cu peisajele și cu pasiunile „spaniolești“. Cu un aer vag polițist – „kidnapare“, sună cum sună în frangleză, dar în românește e mai lesne digerabil „răpire“, aș zice eu –, dar și cu o dimensiune în mod cert psihologică, Așteptîndu‑l pe Bojangles chiar este o carte de citit în vara asta. Piesa Ninei Simone se poate găsi pe net, iar cartea, în noua librărie Nemira, de lîngă fosta librărie „Mihail Sadoveanu“, care, din păcate, s-a închis și s-a relocat. Lîngă Librăria „Mihai Eminescu“, redusă la jumătate din ceea ce era. Achizițiie pe net, se pare, cîștigă partida cu librăriile. Păcat. Alegerea unei cărți pe ecran nu poate înlocui frunzărirea unei cărți aflate pe raft. Cel puțin așa simt eu.
Despre Balcani se vorbește prin Europa sau, în general, prin lume la modul (încă) peiorativ. Expresii ca „butoiul cu pulbere al Europei“ și locul unde totul e luat ŕ la légčre ascund vechi clișee, prejudecăți, stereotipuri, nu de puține ori, alte prostii. Cei din Sud-Estul Europei au avut și mai au destule opreliști pentru a fi percepuți corect. Sigur că Danilo Kiš sau Kadare, Cioran, Orhan Pamuk, Eliade, Kristeva, Tzvetan Todorov și Kastoriadis au devenit nume de prestigiu internațional, dar ceva-ceva din vechile adversități și inadecvări rămîne. Și e păcat. Fiecare nouă carte a unui așa-zis balcanic îmi dă un imbold în plus de a o citi.
De această dată, am la îndemînă romanul albanezului Fate Velaj. Născut în 1963, cu dublă cetățenie, aflăm dintr-o mică notă biobibliografică. Numele nu-mi spunea nimic. Surpriză mare. O proză vie, cu oameni de astăzi, cu personaje bine conturate, scriitură americană, întîmplări de actualitate, fără să fie senzaționale sau pitorești. Volumul Kreuztanne (Editura Corint, 2017, traducerea din albaneză de Ana și Șerban Tabacu) aglutinează, în circa 300 de pagini, o experiență de viață pe care nu puțini albanezi (sau balcanici) au parcurs-o în ultimele decenii: desțărarea. Emigrarea, plecarea de acasă. La popoare sedentare. Plecarea dintr-o țară, dintr-un oraș (sau dintr-un sat), dintr-o familie către un undeva incert, pentru a lua totul de la capăt. Viața, ca și moartea. Povestea unui albanez, în mare parte eroul principal, un alter-ego al autorului, care ajunge în Austria. Își întemeiază o familie, are un job, un cămin – o locuință oferită de stat, acea casă de la Răscruce (Kreuztanne), apoi una proprie, se integrează – natural –, toate parcă vin de la sine. Se mai și moare, se trăiește din plin. Autorul devine cetățean austriac și demnitar de rang înalt la Tirana. Dubla cetățenie îi oferă un statut aparte. Acela de a face lucruri frumoase și bune. În folosul propriei țări. Care? Albania? Austria? Europa, evident.
Acest proces de integrare a unui albanez oarecare într-o Europă care se confruntă cu mari probleme în ceea ce privește imigrația este excelent redat în carte. O poveste de succes. Așa i-a fost dat lui. Nu toate sînt la fel, nu toate se încheie bine. Albanezul nostru mai și pictează, nu doar muncește într-o fabrică. Simpatice și pline de culoare momentele de acasă. Alături de o familie care a trăit în comunism – tatăl, Melo, a studiat cinci ani la Moscova, ca și Kadare –, alături de membrii unei comunități care trec de la bombănelile și lipsurile comunismului la bombănelile, păcatele și plăcerile capitalismului. Peisaj uman variat, cumva familiar nouă. Excelente portrete de vameși și de politiști, emoționante scenele legate de propria familie, dar nu numai. Balcanicii sînt și ei ca și ceilalți europeni. Oameni. Buni și răi deopotrivă. Poate mai guralivi și mai expansivi. La multitudinea de distincții și premii obținute de Fate Velaj, ca pictor, fotograf și curator, se mai adaugă și acest roman, despre care se poate spune că e foarte bun. Nu știu dacă îi va folosi la ceva, dar cartea asta, prima, i-a reușit.