Vorbeşte Chiva (I)

Pentru mine, proza anilor 2000 a însemnat Ionuţ Chiva. A venit ca un creion corector peste optimismul melancolic al lui Ovidiu Verdeş, peste limbajul spălat al personajului său, a venit ca o infuzie de agresivitate, de revoltă, de curaj pe fondul simpatic aplicat de Verdeş literaturii. Am simţit cu atîta acuitate importanţa acelei cărţi (pe care am recitit-o cu ocazia cronicii de faţă) încît poate am depus prea mult entuziasm în receptare, la vremea respectivă. Numai că 69 nu era doar un roman, ci îl vedeam mai mult ca pe actul revoluţionar al unei generaţii cu totul speciale. În plus, Ionuţ Chiva era cam singur printre poeţi…   Ce s-a întîmplat apoi este istorie. Adică nimic. A dispărut şi revolta, care a trecut în cinism, s-au stins şi protestele celor din seria Dan C. Mihăilescu, care nu vedeau altceva decît pornografie în tînăra literatură, Ionuţ Chiva nu mai trăieşte în România.   Proza lui Chiva, iar acum mă refer la cea din Boddah speriat, a fost anticipată şi născută chiar de poeziile din Instituţia moartă a poştei. Mă gîndesc mai ales la o tensiune elementară între autor şi limbaj, la o luptă continuă pe care scriitorul o poartă cu instrumentul […]