Vorbeşte Chiva (II)

„Theyfuckyouup, yourmomanddad“  Philip Larkin   Recitesc periodic Integrala prozei scurte a lui Capote și, datorită unei amnezii afective – îmi plac atît de mult prozele astea, încît simulez uitarea, pentru a putea simţi din nou plăcerea primei lecturi –, pe la jumătate mă opresc la Arborele nopţii și-mi spun că, de-ar fi fost doar asta, Capote era perfect. De fiecare dată, acelaşi gînd. La fel, la Hemingway, povestirea în care Nick îi dă papucii primei iubite pentru a-şi prelungi un pic copilăria…   Am descoperit şi la Chiva o asemenea povestire, perfectă, motiv pentru care am ţinut să prelungesc şi eu estetic viaţa acestei cronici. Este vorba despre Doi băieţi buni: povestirea începe cu o captatio mimată, construită pe două false direcţii (una tolstoiană: „Nu se pot spune foarte multe lucruri despre familii – sînt cum sînt“, cealaltă whitmaniană: „the infinite separate houses etc.“), pentru a asigura un frame pseudosapienţial naraţiunii: „puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sînt cei care pot pretinde că s-au scuturat de praf şi au mers mai departe fluierînd atunci cînd, aşa cum se spune, au părăsit cuibul“.   După o premisă intertextuală, discursul coboară intenţionat întro tematică de show TV, colcăind de locuri […]