A publicat trei volume de povestiri, toate premiate, în limba croată. În 2015, a apărut în limba engleză o culegere de povestiri sub titlul A Frame For the Family Lion. Cartea lui pentru copii, Baba yaga and Giant Oblivion, a fost selectată de Ministerul croat al Culturii printre cele mai bune 20 de cărţi publicate în 2015. Cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, macedoneană, poloneză, slovenă și spaniolă, iar textele sale au fost incluse în numeroase antologii. Lucrează ca editor la Fraktura Publishing și în ultimii 15 ani a fost director al Festival of the European Short Story. Înainte de asta a lucrat ca editor pentru Quorum, una dintre cele mai importante reviste din Croaţia. Roman Simić participă la Festivalul „Orașul și literatura“, ediţia a II-a, care va avea loc la București, în perioada 25-29 aprilie.
Dintre toate lucrurile improbabile pe care le-am auzit vreodată, povestea cîinelui e cea pe care mi-o amintesc cel mai bine. Mi-ai spus-o la început, cînd încă eram doar prieteni, ne amușinam și poate tocmai așa a ajuns un cîine în poveste. În orice caz, acum mult timp era pe strada noastră un cîine vagabond pe care cineva scrisese cu sprayul Croația și din această cauză un alt copil a spînzurat cîinele și așa a început războiul, din cauza unui cîine și a doi copii, nu ai spus-o atunci, am adăugat de la mine asta, pentru că nu înțeleg ce s-a întîmplat cu adevărat și nu cred că voi înțelege vreodată.
În vara lui 1991 eu veneam dintr-o unitate a Armatei Naționale din sudul Serbiei, tu erai forțată să-ți prelungești vacanța de vară pe o insulă din Adriatica, iar tatăl tău dispărea în Vukovar. Spui dispărea de parcă a durat mult timp și îmi explici că o vreme s-au păstrat urme ale lui, cel puțin ceea ce mama ta reușea să audă miraculos într-un receptor de telefon – un miracol pentru că se auzea ca și cum ar fi fost foarte aproape și pentru că acel contact infim presupunea mai multă nevinovăție decît aproape orice din fostele noastre vieți.
Foste vieți sună prostește, dar chiar așa a fost.
În vara lui 1991 eu aveam nouăsprezece ani și tu aveai nouă, tatăl tău avea treizeci și șase, m-am întors în orașul de pe coastă și au început bombardamentele, în curte a explodat o grenadă, nu-mi amintesc cît de speriat eram, știu doar că am scos-o din casă și am aruncat-o în acea groapă din ciment, că era țeapănă ca un cadavru, dar încă vie, că am așteptat acolo pînă dimineața, mama era încă la serviciu, tata nu locuia cu noi, ne-am trezit singuri și ne-am dus la mare și era calmă, la fel de indiferentă ca găurile din casa unde locuisem ca subchiriași și atunci mi-am spus că pînă și aceea era un fel de victorie, faptul că nu pierdusem nimic din ceea ce ne aparținea.
Apoi am plecat la Zagreb, acela a fost războiul meu, pentru familia ta a fost altceva. A fost ceva diferit pentru toată lumea, zici, dar faptul că tatăl tău a dispărut te face, în ciuda celor zece ani care ne despart, mai bine informată, bătrînă.
Nu știu dacă ți-am zis vreodată cît de frică îmi era să te întreb ceva despre acea dispariție. Cînd am fost pe Ovčara prima dată, aproape că nu puteam să respir: atîta spațiu, atîta cer și totul fără de viață, doar tu și mama ta și fratele tău și oamenii care vindeau porumbei Vučedol mici și îndesați, suvenire din neolitic, turismul inevitabil, pături întinse pe capote murdare de mașini și gîndul că nimic din acel comerț în miniatură nu s-ar fi petrecut fără toate afacerile mari, nenorocirea care ia case și lasă în loc goluri, mese acoperite cu foaie de cort, comerț care într-un final nu îmbogățește pe nimeni.
Cînd stăteam întinși în acea seară, acoperiți pînă sub bărbii, brusc și fără să întreb mi‑ai spus că, atunci cînd a căzut orașul, răniții și bărbații care reușiseră să se ascundă în spital au fost scoși de acolo și închiși într-o fermă din apropiere, că au fost bătuți toată noaptea în hambare, iar dimineața au fost urcați în autobuze și duși în pustiu, pe cîmp. Au fost cinci autobuze pline, au găsit cadavrele din patru dintre ele, tatăl tău era în al cincilea, cel despre care vecinii noștri, sîrbii, tăceau. Și noi tăcem, în cameră e liniște, pe tavan nu sînt stele, te lipesc de mine, mi-e frică să respir. Pe acel pămînt desțelenit, îmi amintesc, mama ta e o femeie slabă și brunetă – tu ești slabă și înaltă, cu pielea deschisă la culoare, nu semeni nici pe departe și mă gîndesc: cineva ți-a luat trăsăturile cu acel al cincilea autobuz, brațele subțiri, zîmbetul, ochii verzi care devin galbeni sau căprui sub acest cer pentru că e toamnă și totul pălește, cu excepția inimii, da, da, nu eu spun asta, aici e cel mai trist loc de pe pămînt.
Oricînd mă gîndesc la acea după‑amiază, îmi amintesc totul cu lux de amănunte: hainele tale, geanta maică-tii, muzica din mașina fratelui tău, micile cruci și rozarii pe care cei părăsiți le lăsaseră sub memorial pentru victime, un delușor de bucăți de lemn și metal care a tot crescut pînă cînd cineva a venit și l-a luat de acolo, priveam știrile la televizor, tu pregăteai cina, eu așteptam secțiunea de sport, pe tine nu te pasiona subiectul, doar te scufundai și mai adînc în tigăi și cratițe în timp ce pe ecran o bătrînă îi implora să pună măcar acele lucruri înapoi, dar tu nu spuneai nimic și eu credeam că războiul continua, că trebuia să încerc să te scot din el, cel puțin pentru scurtă vreme, așa cum făcusem cu sora mea, numai că noi nu aveam unde să ne refugiem, de fapt nimeni nu se poate apăra de o asemenea știre, ajunge la oameni cine știe unde și cine știe cum, ca o scrisoare pe care e scris numele tău și nici o adresă, ca atunci cînd, imediat după război, am mers la Belgrad cu prietena mea din momentul acela și am fost duși la gară de un taximetrist care a vrut să știe de unde eram și, cînd i-am spus, a zis că în timpul războiului fusese în Vukovar și, dacă l-am fi întrebat în secunda aia de ce, nu ne-ar fi putut spune, dar atunci păruse logic – a spus ceva despre rudele soției sale din Vinkovci, despre americanii care ne învrăjbiseră și ne întorseseră unii împotriva altora și suna ca un om pe care nimeni nu-l mai putea ajuta. Nu-mi amintesc fața lui, doar vocea; i-am dat bani și am plecat, eu și fata, cu un gol în stomac, rușinați, spun asta după atîția ani poate pentru că el a fost chiar bărbatul care a condus al cincilea autobuz, cel despre care vecinii noștri nu spun nimic, poate el l-a dus departe pe bărbatul pe care nu l‑am cunoscut niciodată, pe tatăl tău, cel despre care și azi, după atîția ani, la masa din sufrageria mamei tale, sub tavanul nostru fără stele, se spune că a dispărut.
Dar vreau să-ți vorbesc despre noi, cei care sîntem aici. Să spunem: stau pe o bancă la zoo și îți scriu o scrisoare. Tu înveți, acasă, și te gîndești că beau o bere cu băieții. Uneori vin aici, mă așez de fiecare dată în fața altei cuști și întrețin mica minciună, plătesc biletul ieftin pentru această urmă de liniște, liniște pentru tine. Am fost o dată la zoo împreună, suficient de mult cît să ne aducem aminte cît de puțin ne plăcea, dar acum aș putea să-ți scriu despre asta ore întregi. Cine a fondat zoo, cînd, de ce, cîte hectare are și faptul că primele animale de aici au fost două vulpi și trei bufnițe, nu era o expoziție nici pe departe interesantă, o nimica toată, nimeni nu mai spune nimic despre ele acum, ele sînt trecutul și tot restul, prezentul, e format din mici etichete cu nume latinești complicate și autorități mortal de plictisitoare. Eu nu mă plictisesc. Stau în fața piscinei cu cei mici, scriu, mă gîndesc la cîinele care s-a blocat în memoria mea. Cîteodată, toate poveștile tale seamănă cu a lui. Cum e aceea cu mama ta care a venit din Vukovar, mai înainte voi trei ați locuit în Zagreb și, cînd ospitalitatea a ajuns la un capăt, rudele tale au înregistrat-o pe mama ta pe o listă pentru un apartament vai de mama lui la ultimul etaj al unui zgîrie-nori, un apartament mic cu porumbei și priveliște pînă la marginea orașului care se legăna atunci cînd vîntul bătea tare și în care v-ați mutat cu ajutorul unei răngi de oțel și al vecinilor binevoitori. Proprietarul nu locuise niciodată în apartament, dar, cînd ați ajuns voi acolo, și-a adus aminte că era al lui și ați fost dați afară foarte repede și ați sfîrșit într‑un autobuz, alături de alții ca voi, în drum spre o altă locuință unde nu aveați să încurcați pe nimeni.
Cineva a spus odată că problema cu grădina zoologică – cu momentul cînd vezi cuștile – e că animalele încetează să mai fie animale, în cîteva fracțiuni de secundă sînt înzestrate cu suflet. Iar sufletele sînt o problemă, nu-i așa? Cînd v-au adăpostit într-o cămăruță din fosta școală de poliție dintr-un sat în care, înainte de război, mergeai în pelerinaj în zilele libere, locul de naștere al fostului nostru președinte-pe-viață – mama ta avea treizeci și șapte de ani, tu aveai unsprezece ani, eu aveam douăzeci și unu, studiam filozofie și eram sigur că nimic din ceea ce se întîmpla în jurul meu nu avea vreo legătură cu mine. Mama mea era doar cu puțin mai în vîrstă decît a ta, lucra ca doctor pe cîmpul de luptă și o dată mi-a spus că în fiecare zi vedea băieți de vîrsta mea murind, în timp ce eu filozofam prin Zagreb, și că, la un moment dat, i-ar fi plăcut ca eu să fi fost acolo, alături de ei, printre ei am zis eu, și aceea a fost ultima noastră conversație de acel fel – după aceea totul s-a transformat în îmbrățișări înghețate vara și de Crăciun, zile în care ne ignoram cu totul și cînd, ca și cum ar fi fost o poruncă de sus, avea loc un armistițiu, ca un fel de tăcere lungă și nesigură.
Cît timp tu ai crescut în mica ta cameră din Kumrovec, eu am călătorit printre alte lucruri. Nu știu dacă ți-am zis vreodată asta, dar într-o vară lucram în Spania și niște cunoștințe m-au dus într-un mic oraș, faimos pentru micul și deja oarecum neglijatul său muzeu. Era opera unui naturalist local, un călător care-și adunase colecția la sfîrșitul secolului XIX din toată lumea. Erau camere pline cu vestigii arheologice, fosile de animale și plante, cărți despre ierburi și tipuri de sol – am trecut repede printre ele – nu era nimic special acolo, nimic care să merite să ne întrerupem savurarea cafelei pe malul rîului. Gazdele mele au început să zîmbească enigmatic abia cînd am început să cercetăm încăperile cu animalele împăiate ale naturalistului. După animale sălbatice, păsări și chiar un leu prăfuit – ultima cameră conținea artefactul care probabil constituia motivul faimei expoziției: într-o cutie de sticlă, îmbrăcat în niște zdrențe decolorate, înarmat cu o tolbă cu săgeți și o lance subțire, cu mărgele de marmură în loc de ochi și un colier care nu ascundea foarte bine o rană urîtă la gît –, am dat cu ochii de un bărbat cu pielea închisă la culoare, de un metru și cincizeci de centimetri înălțime și cu părul sîrmos. În cutie erau cîteva crengi și un strat subțire de pămînt roșiatic, care ar fi trebuit să creeze habitatul lui natural, și mai era o mică etichetă pe care am privit-o pînă cînd gazda mea a spus: „Gata, cu siguranță nu vei vedea așa ceva la tine acasă“, și apoi a tăcut, amintindu-și probabil de televiziuni și posturi radio și sateliți care spuneau că, de fapt, puteam vedea. El s-a simțit ciudat, apoi muzeul s-a închis și eu am părăsit țara, dar povestea a rămas. Povestea despre suflet și cușcă: animalele de dincolo de gratii capătă un suflet, în timp ce oamenii de dincoace de ele și-l pierd, dar nu sînt aici să‑ți povestesc despre asta, soarele e încă sus, o vidră pitică face tumbe în drum, se scufundă, trece chiar pe lîngă mine, mă privește și eu o privesc, sîntem vii, trebuie să vorbim despre noi înșine.
Mă gîndesc: oricît de rar ar ieși la suprafață, experiența noastră e determinată de el – trecutul nostru. Povestea ta și a mea țesute împreună, după muncă, pe canapea, cînd ieșim de la cinema, seara la televizor, după ce facem dragoste – ar fi bine să ne eliberăm măcar pentru o vreme – dar cum? De exemplu, îmi vorbești uneori despre bunicile tale. Despre mama mamei tale, care nu a părăsit Vukovarul pînă la mijlocul lui ’92, care a rămas acolo cu bunicul tău și după căderea orașului, pînă cînd au fost forțați să cedeze casa altcuiva și să plece; bunicii tale i-au rupt o mînă, bunicul tău deja se apucase de băut, dar acest lucru se poate să nu se fi întîmplat din cauza războiului, exact ca osul rupt, spui, lucrurile astea se întîmplă, oamenii-și rup oase și pe timp de pace. Și totuși, din cauza războiului a trebuit să-i cauți cu ajutorul Crucii Roșii și au ajuns în orașul de naștere al fostului nostru președinte-pe-viață în același timp cu tine – și bunicul tău a murit acolo și bunica ta a murit cu tine și povestea pare să te facă să zîmbești, în poveștile tale bunica ta e un decor în apartamentul mamei tale, se roagă odată cu radioul și nu are dinți, o face adesea pe mama ta să-și dea ochii peste cap și, chiar dacă nu te poate auzi, rîzi de ea pe ascuns, dar acel rîs pare să ascundă ceva, dar încearcă, întotdeauna apare un fel de „dar“. Cealaltă bunică a ta v-a găsit puțin mai devreme și a murit în altă parte, în Split. Nu a vrut să meargă în locul de baștină al fostului președinte, mai degrabă murea, a zis și sigur, în cele din urmă a fost așa cum și-a dorit. Era o femeie dură din Herțegovina, voia să-i spui mamaie, erați apropiate, îl adora pe fratele tău, noul bărbat din casă, o dată chiar te-a pocnit, spui, ai fost vînătă zile întregi, și îmi spui că a venit la Zagreb prin Ungaria și Voivodina și v-a spus că îl uciseseră pe bunicul tău în curtea casei lor și au violat-o pe bătrîna care se ascundea cu ea în pivniță, îmi spui că o vizitai des după război în apartamentul care-i fusese alocat pentru că avea soțul și fiul morți, că ai ajuns să o admiri și că înainte să moară ți-a spus să fii ce vrei în viață, doar să nu te măriți cu un sîrb – lucru la care rîdem deosebit de tare, mult mai tare decît la poveștile cu prima ta bunică, mai mult decît la orice poveste dinainte, pentru că eu deja ți-am spus povestea mea, povestea bunicii mele care a fugit în Serbia după bunicul meu la începutul războiului, care l-a sunat pe tatăl meu abia din aeroport și ani de zile nu am auzit nimic și ori de cîte ori tata îi suna nu zicea nimic de morți sau bombardamente, cu ei nu se putea vorbi, mi-a zis, tot ce puteai face era să asculți – avea patruzeci de ani și se temea, ca în basm: mama și tata plecaseră și nu se mai întorceau, eu îl priveam și mă gîndeam că oamenii puteau avea vîrsta de o mie de ani, dar cu părinții sînt mereu pierduți, el ca și mine, noi toți diferiți de tine, de voi toți, cei care nu aveți părinți deloc.
Tuturor ne lipsește ceva, unora un tată, altora un oraș, asta spui uneori, de parcă te‑ai justifica, în timp ce mie întotdeauna îmi lipsesc cuvintele, curajul de a răspunde orice. Și de aceea merg la zoo. De aceea mă ridic din bazin odată cu vidrele și nu mă simt în largul meu și, ca de obicei în astfel de situații, încerc să mă gîndesc doar la aici și acum, la mușchii lor încordați și la privirile goale, la blana lor udă în ploaie, la toată nebunia dintr‑un spațiu infim, încerc să-ți scriu o scrisoare despre ele și nu despre dispariție și suflet, nu despre oameni în cutii de sticlă și în afara lor, despre tot ce ne desparte și tot ce ne ține împreună, zi după zi, în ciuda a orice.
Aduc toate poveștile în această grădină și le las să respire și, pentru că uneori între noi nu e niciun fel de aer, scriu. Scriu: aș vrea să-ți spun ceva ce nu ai mai auzit pînă acum, ceva care să te vindece de toate disparițiile, de ceea ce nu se poate spune, dar nu am cuvinte pentru asta. Stai acasă și studiezi, sînt săptămîni de cînd îți scriu o scrisoare și sînt săptămîni de cînd uit să ți-o dau s-o citești. În loc de asta, de obicei sfîrșesc gîndindu-mă la ele, cele două vulpi de la început. Singure pe primii centimetri de pămînt, Adam și Eva fără șarpe, dar înconjurați de oameni, blocați pe pămînt, lăsînd cerul bufnițelor, mi le imaginez trăind și murind și nelăsînd nimic în urma lor, cu excepția însemnării seci de la intrarea în zoo. Cîinele de pe străzile tale e încă aici, dar unde sînt vulpile? Scriu: această mulțime de cuști, această mulțime de suflete ar putea fi cu ușurință un oraș, dar parcă-i lipsește un trecut, nu sînt copii. Mă opresc din scris și închid ochii. De fiecare dată cînd mă întorc acasă de aici îți înfunzi nasul în gulerul meu, mă adulmeci, nu spui nimic. Seara trece tăcută, mai tăcută decît de obicei și noaptea, cînd ne întindem în pat, mă lipesc în tăcere de căldura ta și ascult cum nu dormi. Unde sînt vulpile?, nu spun. Nici măcar o stradă, nici măcar o piață nu poartă numele lor. Unde e locul în care s-au născut, unde e locul în care au murit, unde le sînt poveștile și efortul lăsat în urmă? Unde sînt copiii lor? Te îmbrățișez și mă mut pe partea mea de pat și privesc urechile noastre roșcate și cozile dese străbătînd zăpada, aburul respirației care se ridică din boturile noastre umede, gheața și soarele ce strălucesc în blănile noastre, nu îndrăznim să fim singuri, șoptesc în căldura blănii tale, gîtul tău cînd respirăm în afara patului – cușca și pădurea, repet, fără ele am dispărea, fără ele nu existăm.
Traducere din limba engleză de Cristian FULAȘ, din volumul A Frame for the Family Lion, 2015, apărut în Croația, la Editura VBZ.