What’s the Matter with Austria?

În urmă cu mai bine de un deceniu, în anul electoral 2004, Thomas Frank, un cunoscut editorialist american, publica o carte, devenită bestseller, What’s the Matter with Kansas? How Conservatives Won the Heart of America (Ce se întîmplă în Kansas? Cum conservatorii cîştigă inima Americii). Deja, în 2004, în Statele Unite, Thomas Frank avertiza asupra creşterii alarmante a populismului antielitist.

Ceea ce culege astăzi Donald Trump era deja de multă vreme sădit, iar Partidul Republican – ce pare acum dispus să încerce imposibilul pentru a-l împiedica pe Trump să devină candidatul său oficial pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie – nu este deloc străin de această derivă populistă. La fel cum votul masiv pentru un candidat extremist, Norbert Hofer, la primul tur al alegerilor prezidenţiale din Austria, nu este o surpriză.

Ce se întîmplă în Austria? Ceea ce se întîmpla deja în urmă cu un deceniu şi în SUA: deriva spre extremă a unui electorat conservator, tendinţă ce a fost – doar pentru o perioadă – estompată de alegerea lui Barack Obama ca preşedinte, care a lucrat fără majoritate parlamentară şi a fost obligat să facă echilibristică pentru a-şi putea promova politicile.

Astăzi, modelul democraţiei iliberale – despre care am scris într-un articol anterior  („Democraţia low-cost şi tentaţia extremei“, din 21 aprilie) – se extinde în întreaga Europă Centrală fostă comunistă, şi, iată, trece chiar şi în Austria. O Austrie care, la puţin timp după intrarea sa în Uniunea Europeană, în 1999, era pusă la index pentru că acelaşi partid, care astăzi ar putea prelua funcţia prezidenţială, FPÖ (Partidul Libertăţii din Austria), condus la acea vreme de Jörg Haider, ajungea la guvernare împreună cu aceiaşi conservatori gata oricînd să sacrifice democraţia pentru a participa la guvernare. Dar dacă, în 1999, Uniunea Europeană, ce părea la apogeu, reacţiona, astăzi, capacitatea sa de a riposta în faţa populismului extremist este mult diluată. Iar la această situaţie a contribuit, în paralel cu criza economică, acţiunea concertată a Rusiei de a folosi slăbiciunile structurale ale Uniunii Europene pentru a contracara modelul democraţiei liberale, văzut ca un pericol mortal pentru puterea lui Putin.

România nu putea să facă excepţie de la această evoluţie. De la începutul anului 2016 – an electoral, predispus pentru diversiuni de tot felul –, climatul politic s-a deteriorat, atingînd un nivel de alertă. Se resimte şi la noi o nouă direcţie care se vrea atît intelectuală, cît şi patriotică, dar care, în ultimă instanţă, se dovedeşte un simplu mijloc de propagandă, prin intermediul căreia este pusă în discuţie atît orientarea politică europeană şi prooccidentală a României, cît şi valorile democraţiei occidentale. În noua eră a propagandei informatizate, miturile conspiraţiei antiromâneşti sînt repuse în circulaţie şi, prin forţa de penetrare a mai noilor sau vechilor media, ajung la un public captiv, dispus să le accepte.

La acest concert al confuziei şi amalgamului vor contribui şi „idioţii utili“, a căror bună-credinţă dezarmantă se conjugă cu intrigile unor mercenari gata să preia şi să susţină orice idee cît de cît profitabilă. Faptul că „idiotul util“ este convins că susţine o cauză generoasă, pe cînd mercenarul îşi pune profesionalismul în slujba celui ce-l stimulează financiar nu face decît să complice şi mai mult situaţia şi să dea şi mai multă forţă diversiunii.

La noi, pot fi detectate cel puţin trei direcţii de acţiune care au ca scop promovarea antioccidentalismului: naţionalismul-ortodoxist (care ia fie forma renaşterii prin recrudescenţa unui antimaghiarism cu puternice rezonanţe ardeleneşti, fie a recuperării legionarismului, în numele anticomunismului şi a „sfinţilor închisorilor“), antioccidentalismul cu puternice accente antiamericane (precum mitul conspiraţiei americane care preia controlul statului prin intermediul instituţiilor de „forţă“, precum DNA) şi anticapitalismul (care permite încadrarea mişcărilor indignaţilor români, de influenţă occidentală, democratică şi cu puternice tonalităţi ecologiste, într-o matcă comună cu urmaşii naţional-comunismului şi/ sau ai naţionalismului de tendinţă neolegionară). Numitorul comun al tuturor acestor manifestări – doar aparent divergente, din ce în ce mai coordonate – ar putea fi demersul unei Rusii în cvasiagonie economică şi în plin extaz mistico-autoritarist.

În absenţa unei noi orientări ideologice, autoritarismul lui Vladimir Putin a fost altoit pe o rădăcină, în acelaşi timp istorică şi religioasă, ce se revendică de la moştenirea antioccidentalismului şi conservatorismului reacţionar programatic al ţarului Nicolae I. Rusia lui Putin îşi afirmă deschis intenţia de a deveni centrul de putere şi de iradiere al unui nou conservatorism mondial.

Din acest motiv, această Rusie misionară refuză propagandistic, în numele istoriei şi al religiei sale, atît şaria islamică, cît şi democraţia occidentală. Dacă scopul superficial al acestei ofensive propagandistice pe întreg frontul centrul şi est-european este de a oferi o ieşire pentru Rusia lui Putin dintr‑o situaţie economică dificilă, scopul pe termen lung este de a da curentelor de idei – care au ceva cît de cît în comun cu viziunea ultraconservatoare a noului imperialism rusesc (chiar dacă oficial unele dintre acestea sînt criticate de Kremlin) – forţa de a bloca procesul integrării europene. Dar ce se va oferi în schimb? Cei ce votează cu extrema dreaptă în Austria sau Polonia, Croaţia sau Slovenia – şi sînt tentaţi de aceeaşi tendinţă în România sau Bulgaria – se gîndesc, oare, şi la ce va urma după?