Zigzag

S-a vorbit destul de mult, în ultimii ani, despre epuizarea artistică a postmodernismului „optzecist“, cu o notă, în unele intervenţii, de satisfacţie: iată, după ce „optzecismul“ a contestat „şaizecismul“, a venit rîndul generaţiei ce-l fundamentează să fie contestată şi considerată clasată.   În poezie, într-adevăr, vizionarismul nu a putut fi dislocat din centrul textului şi din miza lui; dar asta – dacă e să fim obiectivi pînă la capăt – şi fiindcă doi poeţi de vîrf ai generaţiei (Mircea Cărtărescu şi Ion Mureşan) au contribuit ei înşişi la ceea ce, teoretic, aparţinea „şaizecismului“. Poemele lor se alimentează şi se dezvoltă dintr-un vizionarism la fel de marcat ca şi cel al lui Nichita Stănescu, însă cu predilecţie pentru elementul concret, nu abstract; şi pentru un tip de înscenare pornind de la prozaicul realităţii, nu de la epura unor sentimente şi a unor „necuvinte“.   Dacă despre disidenţa lui Liviu Ioan Stoiciu în cadrul generaţiei sale am mai scris (era, de altfel, uşor de constatat diferenţierea lui în raport cu lunedismul ironic şi stratificat cultural), cele mai noi cărţi de poezie purtîndu-i semnătura o confirmă dintr-un alt unghi. Stoiciu se dovedeşte, acum, mai „optzecist“ decît vechii săi colegi, întrucît poezia sa explorează […]