Zoe Petre, îngerul meu păzitor

  • Recomandă articolul
Lumea mi se pare acum mai mică. Strada Kirițescu, unde locuiesc, și-a pierdut o latură a sa, înghițită de moarte. Îmi plăcea să spun cunoscuților apropiați, printr-o butadă a oscilării mele între istorie și poezie, că „stau între Zoe Petre și Mircea Dinescu“. Cea care mi-a fost cu mult mai mult decît un dascăl nu mai este printre noi și încă nu pot „procesa“ cu totul această realitate. Pentru că doamna Petre a fost, ani de-a rîndul, pentru mine mai mult decît profesor admirat, șef (la Cotroceni, în timpul mandatului domnului președinte Constantinescu, unde m-a adus consilier la Departamentul de Politici Publice, pe care îl conducea) sau autoare a unor generoase prefețe ale unora dintre căr­țile pe care le-am publicat. De doamna Petre nu mă leagă doar respectul pe care i l-am purtat de-a lungul anilor și afinități comune (pe care a știut să mi le sădească, pe nesimțite), ci mai mult, mult mai mult. O dragoste filială, pe care o pot numi astfel fără să ezit, dar îmi vine ceva mai greu să îi descriu resorturile, mai ales în aceste împrejurări. Doamna Petre a fost pentru mine o a doua mamă – și ea, la rîndul ei, îmi repeta […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.