Era în 20 august 1994; Corneliu Coposu, asaltat ca întotdeauna de pretendenţii unui guvern din umbră care aşa a şi rămas, mă aştepta şi şi-a privit într-o doară ceasul, fără a spune nimic: ajunsesem, ca niciodată, exact la timp. Fuma, deja scrumiera era pe jumătate plină, acele ţigări Kent albe şi lungi care au intrat, şi ele, în istorie. Lucram pe atunci ca reporter colaborator …
