Arhitectura nu este o știință nici „moale“, nici „tare“, nici „naturală“, nici „umană“. Dar tocmai caracterul acesta secund, concret, practic, apropiat de artizanat și de bricolaj – sau, mai exact, balansînd, „făcînd podul“ între polul ingineresc și polul meșteșugăresc (cf. celebra dihotomie a lui Claude Lévi‑Strauss, din Gîndirea sălbatică) –, o face să aibă un rol politic strategic: de paradigmă generalizabilă, transpozabilă, „traductibilă“, ca metaforă …
