Nu e greu de înţeles de ce spectacolul invadează progresiv spaţiul expoziţional; nu întîmplarea (happeningul), nu performanţa (performance), ci spectacolul cu aspiraţie de mesaj. Dacă întîmplările anilor ’60+ erau instigate de artişti şi lăsate să se desfăşoare conform unei impredictibilităţi controlate, publicul fiind deopotrivă materie şi operă, dacă performanţele anilor ’70+ erau minuţios pregătite, publicul avînd rolul de participant asistat, ne aflăm acum în punctul …
