Nu ştiu dacă Mihók Tamás este un poet „definitiv“ (aşa cum socoteşte Al. Cistelecan), dar scrie o lirică provocatoare, din care nu lipsesc unele semne de originalitate, deşi autorul pare a împărtăşi (cu poncifele de rigoare) febra autenticistă a promoţiilor post‑2000, cu rădăcini mai vechi în „poezia cotidianului“ şi chiar în textualismul anilor ’80. Căci ceea ce surprinde neplăcut la o bună parte dintre poeţii …
