În momentul debutului său editorial (Pagini, 2002), Elena Vlădăreanu era cu siguranţă unul dintre „vîrfurile de lance“ ale promoţiei fracturiste. Poemele sale transcriau tribulaţiile unei feminităţi ultragiate, marasmul unei visceralităţi anxioase, puseuri de mînie şi de revoltă, care o individualizau oarecum în raport cu colegii săi de generaţie, căci marea temă a autoarei, care a urmărit-o de-a lungul întregii sale activităţi poetice, a fost statutul …
