Noul volum al lui Teodor Dună arată, încă o dată, că orice generalizări despre poezia „generaţiei 2000“ – implicit aplicarea universală, complet nenuanţată, a etichetei de „minimalism“ – sînt, eufemistic spus, contestabile. Că poezia douămiistă înseamnă mai mult decît o muzică de fundal, fără semnificative variaţii, fără abateri de la o formulă-standard, obstinat prozaizantă, biografistă, minimalistă ş.a., că, dimpotrivă, ea adună deja o serie de …
