Caderea imperiilor si terorismul de hirtie sau inter armae musae… clamant

Consiliul Britanic are de mai bine de 10 ani pe agenda lui culturala promovarea vocilor minoritare, astfel incit profesorii, autorii de conferinte, personalitatile care intreprind vizite internationale organizate de Consiliu sint mai intotdeauna alesi astfel incit sa reprezinte o minoritate, o voce pina acum marginalizata. Nu trebuie, deci, sa ne mire ca la o scoala de vara organizata de Consiliul Britanic, in locul flegmaticilor gentlemeni blonzi, tipic englezi, ne intilnim cu temperamentul masliniu al unei jamaicance si cu locvacitatea rotacizanta a unui irlandez. Ne-am obisnuit deja cu onomastica exotica a coloniilor ori a imigratiei in istoria literaturii britanice contemporane (Achebe, Naipaul, Narayan, Rushdie, Jhabvala, Ishiguro etc.); cit despre Irlanda, ea constituie o margine a culturii britanice, aflata de multa vreme in centrul atentiei prin insistenta cu care se plaseaza in afara granitelor britanice de orice fel. Afirmatia Emmei Tennant, socanta la finele anilor 1970, dupa care romanul britanic se reinnoieste aproape exclusiv cu scriitori ce provin din Africa, India ori Arhipelagul caraibean (West Indies), nu mai socheaza azi pe nimeni. Tot asa, excentricitatea literaturii irlandeze, mai intotdeauna asociata cu exilul si experienta apatrida, a devenit o traditie. Dar stranietatea/strainatatea culturala au radacini mai vechi, infipte in istoria catastrofala a caderii […]