Patria vesnic nerecunoscatoare

Cu o saptamina in urma, cind Lucian Pintilie era, dupa memoriul trimis autoritatilor si presei, doar temporar mentinut in functia de director al Studioului de Creatie Cinematografica al Ministerului Culturii – ministerul pastrindu-si „asul din mineca“, respectiv decizia „legala“ a destituirii marelui artist –, ma obseda expresia-parafraza: „patria vesnic nerecunoscatoare“, o reiterare/reformulare a mitului suicidar privind „blestemul romanesc“ si indepartarea valorilor, condamnarea la nesfirsite inceputuri etc. – perpetuarea, pasamite, a unor „stramosesti-voioase“ traditii ale autosuprimarii. Acum, lucrurile s-au clarificat, au luat, asadar, o intorsatura radicala: ajunge cu „mitul“ Pintilie!; omul e „pensionabil“, prea „egocentric“, nu mai este nevoie de el, care s-a dovedit stimabil pina in 1990, insa de atunci incolo, prin ce s-a remarcat? Cind „patriotismul“ se revendica de la Burebista, care traverseaza, in „super-sub-productii“ cinematografice autohtone lanul de porumb (!), sau de la Decebal ori Mihai Viteazul, ai caror soldati poarta la incheietura miinii ceasuri Pobeda, ori prin adularea fara discernamint a maresalului Antonescu, integrarea valorilor noastre in Europa se facea, in tara si peste hotare, prin Lucian Pintilie. Despre Lucian Pintilie s-au scris volume de cronici in Statele Unite sau in Europa occidentala, semnate bunaoara de personalitati de talia unor Eugéne Ionesco, Susan Sontag, Alberto Moravia, Alain […]