postfata

pentru editorul unei colectii de poezie, a publica in acelasi volum doi autori de rang european e o sansa rara. aceasta asezare ierarhica ar fi probabil respinsa de oskar pastior (si de gellu naum). cind in urma cu ani, am scris despre el un articol care incepea in felul urmator: „in rindul autorilor de limba germana, oskar pastior este o aparitie singulara“, m-a dojenit ulterior cu blindete, intr-un interviu intitulat formulare improvizata/de ajutor: „e bine intentionata, desigur, insa, in acceptia atit de generala, aplicabila la orice si oricine, nu numai la scriitorii unei generatii“. a trebuit sa accept mustrarea, si sa revizuiesc propozitia cu pricina: arta poetica si poezia lui oskar pastior sint singulare in sensul ca ele confirma intr-un mod unic faptul ca „auctoritatea autorului e perimata, autorul insusi a devenit oarecare“ (felix philipp ingold). cine oare altcineva ar putea sa formuleze atit de convingator si sa-si poarte atit de departe utopia: „incit mi-as dori citeodata sa scriu un text atit de nesemnificativ si de gaunos, atit de perfect in plinatatea goliciunii lui incolore fata de sine, cit si fata de restul tuturor vremurilor, incit nimeni, nici macar textul insusi s-ar putea citi ca ceva neconditionat facut atit independent […]