Crepuscul monarhic

Avatarurile experientei limita – moartea –, surprinse intr-o formula a gradatiilor aglutinante, constituie o tema constanta de reflectie pentru regizorul Victor Ioan Frunza. In stagiunea trecuta, in Calatorii cu dricul, doua personaje emblematice pentru tipul de raportare institiuta, porcul si copilul, parcurgeau initiatic traseul spre moarte. Primul rememorindu-si intr-un ton elitist existenta si anticipind cu un umor grav sfirsitul in abator, celalalt asociind clipa finala cu imaginarul ludic, o moarte cu papusi si baloane, in care spiritul supravietuieste printr-un joc complicat. Recentul spectacol de la Theatrum Mundi, Regele moare, este si el o parabola a mortii, intr-o cheie filozofic-absurda excelent valorizata de Ionescu (dupa parerea mea, cel mai dens si poetic text al dramaturgului, o deconstructie subtila a ideii de nemurire), accentuind substratul si straniile efecte ale paradoxului. Replicile merg pe muchia concretului, depasindu-l insa si transferind semnificatiile aparent banale in zona metaforelor de adincime. Conceptia regizorala face sa nu se piarda nimic din poeticitatea si incarcatura discursului personajelor, ce reprezinta un prim nivel al concentrarii tensiunilor. Spectacolul este construit ca o punere in abis a caderii graduale in moarte, relevata prin alternarea starilor confuze speculate de fiecare personaj si implicit a deriziunii unor concepte aparent imuabile, mizindu-se pe forta […]