L-am cunoscut pe Derrida inainte de a-l intilni

L-am cunoscut pe Derrida inainte de a-l intilni. La modul livresc, asa cum i-am cunoscut pe Adorno, Bataille, Foucault, Deleuze, cei care, prin discursurile lor, deseneaza gestual profilul teoretic al modernitatii si postmodernitatii1. I-am cunoscut din interiorul perspectivei imaginii, al vizualului, confruntati fiind cu hiatusul existent astazi intre expozitie, ca traditie muzeala, si natura neomogena a productiei artistice contemporane2. Discursul plastic al Impozitiei, nascut ca o tensiune crescuta intre „spatiul de experienta“ si „orizontul de asteptare“ (R. Koselleck), vine sa umple acest hiat. Expozitia, ca spatiu al exteriorului, in care sint adunate obiecte ale exteriorului, valorizate ca produse, este inlocuita de noi cu discursul plastic al Impozitiei, ca spatiu interior, pastratoare a imaginii interioare. Unde se intilneste discursul plastic al Impozitiei cu discursul filozofic al lui Derrida, „filozoful a carui gindire nu se lasa nici o clipa formalizata, prinsa intr-o cheie de lectura“?3 In primul rind intr-o atitudine pozitiva, sa o numim astfel, in domeniul unei „alteritati a ratiunii“, in lumea interioara a trairilor subiective. La Derrida, de-constructia nu inseamna de-structie, naruire. Golirea de sensuri uzate, imbatrinite, nu este decit un moment interior al propunerii unui nou limbaj, cu alte valente. Suspendarea sensului, suprimarea lui, este depasita, valorizata pozitiv. Tocmai […]