Marote postmoderne (II)

Printr-o operatiune metaforica, Guillaume de Normandie devine William the Conqueror. Translatia se face cu arme si bagaje. Primele ii consfintesc statutul politic, fiind instrumentale in schimbarea fortata la fata – mai curind aplicarea unei masti decit remodelarea trasaturilor. Acesta din urma este un proces lent, sistematic ajutat lingvistic. Trans-dus peste Mineca, marotte devine baubel (cu diminutivul baubelet) si variantele babyll, bable, aruncind saminta intr-un sol nou. Mirabila, saminta pastreaza fidel substanta originara si se hibridizeaza loco, spre beneficiul celor poftiti la ospat. Bahtinian, ea ingemaneaza festinul cu spectacolul – ambele manifestari funciare ale comicului, pentru ca ambele se conduc dupa logica excesului. Ratiunea lor este irationalul. 1. Bauble – instrument de cintarit. Intre ocaua standard si ocaua mica se intinde distanta dintre logocentrismul traditiei si luciul suprafetelor tentante. In interspatiul acesta isi face cuib discursul socio-moral, tocmai acum, cind critica s-a institutionalizat mai mult ca oricind. Iata inca o marota postmoderna. Benjamin si Adorno observau oripilanta simetrie dintre extrema stinga si extrema dreapta: estetizarea politicii si politizarea artei. Postmodernismul evalueaza, atent cu precadere la context. Uman, prea uman. Sloganul anilor ’80 spune totul: „Istorizati, istorizati, istorizati!“ Se cintareste, vedem, mai ales cu stinga. Sinistru. Relativizata, dreapta masura se retrage in […]