Dupa postmodernism: neantul sau un nou clasicism?

Vreme de doua decenii, la noi, desi cu un decalaj de alte doua decenii fata de Occident, s-a vorbit si scris enorm despre postmodernism, de cele mai multe ori tragind cu ochiul prin carti de referinta aparute pe alte meridiane (contributiile autohtone abia recent au inceput sa apara, cea mai substantiala fiind Postmodernismul romanesc de Mircea Cartarescu), incit a parut publicului larg mai degraba argoul prin care cei noi vor sa se deosebeasca de cei vechi, decit o noua – ca sa ma exprim intr-un termen excesiv intrebuintat si el – „paradigma“ de cunoastere si de creatie. Postmodernismul a devenit dominant intre celelalte directii, transavangardismul si neoexpresionismul, in care s-au afirmat scriitorii generatiei ’80, cuprinzind de fapt un numar restrins de scriitori, identificati printre poetii Cenaclului de Luni (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Alexandru Musina, Ion Stratan s.a.) sau printre prozatorii cenaclului „Junimea“ din Bucuresti (Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Gheorghe Iova s.a.), carora le sint alaturati ca precursori scriitori „marginali“ pina acum din generatia anterioara: mari poeti ca Leonid Dimov si Mircea Ivanescu sau prozatorii Scolii de la Tirgoviste (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu s.a.). Azi cind este inca in voga, desi epigonii si contestatarii n-au intirziat sa […]