EVOCARI CRISTIAN POPESCU

„Manuscrisele lui Cristian Popescu pun in evidenta, o data in plus, natura obsesionala si vizionara a talentului sau. De la cele dintii poeme publicate si pina la acestea ramase in manuscris, recunoastem o aceeasi alchimie a mintii si a inimii, a «mintii in inima», aceleasi idei poetice – «combinatii de vis si de gind», cum le defineste poetul insusi, care e purtatorul si promotorul unei ereditati onirice. «Visele din capul mamei vor incolti la copilas in inima», scrie el. In Familia Popescu, primul sau mare poem, dam peste acest memorabil fragment din Sfaturi din partea mamei: «…Am auzit ca, daca te prapadesti in somn, visul ramine acolo, intre timple, ca un cristal. Am sa las vorba sa mi-l scoata cu grija, sa nu-l sparga, ca sa se uite Cristian la el cind vrea. […] Ultimul meu vis i-l las lui». Un laitmotiv il constituie si dangatul obtinut prin lovirea capului de pereti. Despre tata si noi, penultimul poem din Cuvint inainte, se incheie astfel: «Tu ai murit zece ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte in alta a camerei si ma lovesc tare de pereti. Sa sune ca un clopot». In manuscrise, descoperim o varianta intrauterina, increata, a aceleiasi miscari: «copilasul […]