Glosse la un portret al Filozofului

Plecind de la modelul socratic Traim o epoca in care filozofia iese din conditia precar solemna in care o confisca Universitatea, favorizind habitudini intre ritual si manie, facind din ginditor o speta cu statut orgolios si vulnerabil, buna sa smulga contemporanilor admiratia, dar si o anume ingaduinta protectoare. Cind incep sa apara, la Paris, cafenele cu program filozofic – care nu-s locuri de trancaneala usurateca gen Café du Commerce, unde sa se ilustreze verbigeratia caricaturala a vreunui nou Monsieur Homais –, cind nevoia dezbaterii accesibile, juvenile, incolteste in forme sortite unui viitor cordial, nu-i de mirare ca figura fizica a ginditorului intra, ea insasi, sub incidenta unui interes mai direct, a unei considerari autonome, altfel decit conventionala. Dupa atitea efigii prezumate, respectuos ipotetice, de care avusesera parte, veacuri intregi, Pythagora si Platon, Chrysip, Epicur sau Diogene, le-a venit si lor vremea, filozofilor, sa nu-si refuze adevarul portretistic. Antichitatea greaca il tinea in carantina, la zenitul clasicismului atenian, cutare sculptor, Demetrios din Alopeke, se vedea certat, in texte ale vremii, pentru ca isi portretiza prea asemanator modelele, cu o prea insistenta aplicatie. Corectiv la o atare ispita, realismul Greciei isi impunea cenzuri care sa nu-l aserveasca particularului; chiar daca mai tirziu, […]