TEATRU. Simptomele sedentarismului

Poate un teatru autentic sa se instituie legitim ca act de comunicare necesar si care sa relationeze cu un public contaminat de livrarea serialitatii fictionale si a culturii publicitare atita timp cit infrastructura lui este roasa de sedentarism? In cite teatre din Romania exista proiecte coerente sau directii asumate cu un instrumentar axiologic in subsidiar? E de ajuns ca, la un anumit interval de timp, un regizor sa creeze intr-un teatru un spectacol semnificativ, dupa care sa se revina la starea anterioara de ingropare lenta? Sedentarismul se infiltreaza in teatrul romanesc pe doua paliere: pe de o parte, proasta gestionare manageriala, repertoriile haotice, incapacitatea de a coagula o trupa care sa devina emblematica pentru teatru, iar pe de alta parte, inflexibilitatea si decalajul sincronic cu ceea ce se intimpla dincolo de propriile granite. Bucurestiul a fost, in stagiunea 2003-2004, locul unde nu s-a intimplat aproape nimic, girind productii mediocre si pseudo-evenimente. Teatrul National este „modelul“ unei simptomatice inadecvari in ceea ce priveste mecanismele de receptare ale spectatorului contemporan, iar repertoriul acestui spatiu mort, care inghite miliarde pentru un singur spectacol, demonstreaza un sedentarism mental si estetic puternic implementat. Asta si pentru ca teatrul romanesc se desprinde greu de primatul vedetelor, […]