Dublin (Irlanda). Eterna si fascinanta fictiune romaneasca

Cu riscul, pe care mi-l asum de ceva vreme, de a parea pacatos si tineresc de idealista, am ajuns sa ma intreb foarte serios: cum le putem cere artistilor adevarul si numai adevarul pe scena, cind noi insine (o, nu, nu „noi, oamenii“, ci noi, cei care scriem), de partea asta a rampei (unde, se spune, e infinit mai usor sa fii onest), nu le putem da propria noastra masura a adevarului sau cel putin a neminciunii? Traim intr-o fictiune pe care ne-o fabricam singuri si-o protejam cu piepturile goale, in care drumul teatrului romanesc e pavat cu succese (ca drumul spre iad cu bune intentii), nu exista dispute, diferente de opinii, cu atit mai putin conflicte, si-o concordie deplina domneste unilateral printre artisti, altfel nu-mi explic – ca sa vorbim despre lucruri concrete – nici glorioasele relatari despre Romania la Fringe-ul dublinez de anul asta, nici lipsa de curiozitate fata de plecarea dramAcum de la ACT. Nu, n-am rupt gura tirgului in Irlanda. De la inceput pina la sfirsit, participarea la Fringe a fost o proba de rezistenta morala si artistica in fata dolce far niente-ului organizatorilor si a salilor goale, pentru rezistenta asta – care i-a tinut sa […]