Privirea lui Vito

Veghindu-l la capatii, o vreme, mi-am ridicat privirea la un moment dat si, prin fereastra cu perdelele trase intr-o parte, mi-am zarit, brusc, casa. Eram vecini, fata in fata, si deseori il vedeam pe terasa ori iesind din curte. Am avut totusi un soc pentru ca am realizat faptul ca ma gaseam, acum, exact in pozitia lui, ca privirea mea coincidea cu a lui, cind ma privea, el, acum Dincolo. Eu privindu-mi mica mea lume cu privirea lui Vito: sfisietor, pentru ca simultan coincideam si ma desparteam de el pentru totdeauna, coincideam cind ne desparteam. Am inteles atunci, la fel de brusc, ca privirea a fost lucrul care m-a intrigat cel mai mult la Vito Grasso. Era mereu zimbitor, destins, glumet, totusi privirea, chiar surizatoare, ii raminea mereu intens atintita asupra lumii, asupra ta. Nimic inchizitor, nimic chiar curios, doar intens: privirea celui care vrea sa inteleaga. Asa apare si in portretul pe care i l-a facut Baba sau in alte portrete si fotografii: omul care (te) priveste. Nu intimplator a fost prietenul intim al atitor mari pictori romani si nu intimplator tablourile lor te priveau din toate partile, in casa lui Vito Grasso: el insusi privea lumea cu acea […]