Fascinantul Lucian Raicu

Nu scriam inca, desi generatia ’60 umpluse redactiile si paginile revistelor literare, aparusera si oniristii, iar in librarii publicul vota cu literatura tinara. Era dezghetul, epoca de liberalism limitat, conducatorii comunisti incercau sa cucereasca Vestul din interiorul Pactului de la Varsovia, cu armele bizantine ale diplomatiei romanesti dintotdeauna, jucind de aceasta data pe tensiunile dintre Uniunea Sovietica si Republica Populara Chineza. Ma simteam, ca multi tineri din acel timp, (mai) libera. Ma consideram o norocoasa fata de cei nascuti cu doar cinci, zece, doi, trei ani inaintea mea. Marii scriitori occidentali, interzisi pina de curind, noutatile chiar, umpleau standurile librariilor. Dusa de curentul entuziast al „deschiderii“, cumparam in fiecare joi Contemporanul (ori poate deja Romania literara?) ca sa imi compar impresiile de lectura cu cronica lui Nicolae Manolescu despre noile aparitii. Era reperul meu de lectura din acel timp cind tot ce visam era sa fac istorie literara intr-un institut de cercetare (cindva, cumva). Cvasi-intangibila, critica literara mi se parea o saritura la trapez, fara plasa, o ruleta ruseasca: doar ca revolverul era initial pus la timpla autorului sau a cartii nou-venite. in calda evocare pe care i-o face lui Lucian Raicu, Matei Calinescu da un citat amar despre atentatul […]