O vara fara sfirsit

Cu ani in urma, intr-un tren hartanit, asa cum sint in general trenurile romanesti, ma intorceam de la Bucuresti impreuna cu George. Eram amindoi destul de obositi, obligati de banchetele inconfortabile sa ne stringem unul in celalalt, dar, in acelasi timp, intrati intr-un regim de torpoare, un fel de anticamera a somnului, in care, in mod paradoxal, puteam povesti impreuna la nesfirsit. Dupa ce isi petrecuse tineretile ca profesor navetist, George isi dezvoltase capacitatea uluitoare de a se relaxa in cele mai neverosimile pozitii. N-am cunoscut pe nimeni sa intrupeze intr-o mai mare masura principiul detasarii stoice fata de orice forma de confort. Mai mult, n-am cunoscut pe nimeni capabil intr-o mai mare masura sa le insufle celor din jur ceva din suveranitatea lui personala fata de servitutile existentei imediate. in acea stare, asadar, indeterminata, aburoasa, in timp ce dincolo de geamurile prafuite se lasa intunericul, iar in compartiment neonul transforma aerul intr-n fel de puf de culoarea antibioticelor, noi faceam, ca de atitea ori, teorii despre societate, cultura si univers. Dat fiind ca George era cu saisprezece ani mai mare ca mine, discutiile noastre nu au luat niciodata intorsaturi confesive, nu am ajuns niciodata la intimitati sau, mai precis, […]