Mortii care nu dorm

Un dictator moare. E ingropat cu jale si onoruri militare, dar a doua zi familia se trezeste cu mortul asezat pe un scaun din gradina. E inmormintat din nou, dar cadavrul se intoarce cu incapatinare in lumea celor vii, pina cind e prins profanatorul de morminte: o femeie inca tinara, ai carei parinti fusesera trimisi la moarte de fostul conducator. Un astfel de om, crede ea, nu poate fi lasat sa se odihneasca in pamint sfint. Asa incepe filmul cult al lui Tengiz Abuladze, Cainta. „Traficata“ cu succes in toata Europa de Est din 1987 (cind a avut premiera la Cannes, caci in URSS fusese interzisa din 1984) pina in anii ’90, pelicula anticipa metaforic ceea ce in fostul lagar socialist avea sa devina o practica de sorginte simbolica: necrofilia politica. Nu ca utilizarea in scopuri politice a corpurilor (statui, efigii, ramasite pamintesti) cu valente simbolice pentru anumite societati ar fi o inventie est-europeana ori a secolului XX; in cartea sa, Viata politica a trupurilor moarte (Vremea, 2006), antropologul Katherine Verdery da o serie coplesitoare de exemple din toate timpurile si de pe toate meridianele, de la moastele lui Tommasso d’Aquino la Eva Perón, al carei cadavru imbalsamat a fost […]